Publicat de: Andra Bunea | 23/04/2013

Valea Seaca a Caraimanului – Valcelul Mortului – Jepii Mici sau la intrecere cu zapada prin Bucegi 20 aprilie 2013

Vremea se anuntà buna pentru sambata care tocmai a trecut (20 aprilie). Aveam de gand sa facem o vale din Bucegi. Eu propusesem V. Bucsoiului, dar Razvan mi-a atras atentia ca este inca multa zapada pe versantii ei si ca nu ar fi prudent sa ne bagam pe acolo. El a propus Valea Seaca a Caraimanului, ceea ce mi-a convenit, pentru ca era a doua pe lista mea dupa Bucsoiu. Am dat sfoara in tara ca se face tura faina in Bucegi, asa ca sambata dimineata la ora 9:30 ne-am adunat 7 oameni la baza partiei Kalinderu din Busteni: 5 din Brasov (Razvan, Traian, Deni, Sebi, Andra) si 2 din Bucuresti (Andrei si Radu). Vremea era superba (cald si senin), numai buna pentru o aventura pe munte. Pe langa aventura, am avut parte si de peripetii (se pare ca vin la pachet), dar sa nu anticipez.

Ne-am echipat cu tot ce era nevoie si am pornit in sus pe partia Kalinderu in cautarea potecii care sa ne duca in Valea Seaca (1B). Dupa pilonul al patrulea de la telescaun, am cotit dreapta prin padure si am mai balaurit un pic pana am dat de poteca. Am urmat apoi poteca si am ajuns foarte usor la intrarea in Valea Seaca. Acolo ne-am oprit sa ne punem coltarii. Era in jur de 10:30. Zapada era excelenta pe vale, adica tare si numai buna de coltari. A fost o experienta interesanta sa fac aceasta vale la coltari dupa ce am catarat-o in iulie 2012 intr-o tura memorabila la care au participat Razvan, Traian, Andrei si Iosif. Atunci am terminat urcarea prin Hornurile Vaii Seci; de data asta insa am iesit la Cruce prin Valcelul Mortului. Am trecut cu bine de intersectia cu Valea lui Zangur (1B) si Valcelul Uriasului (nu stiu ce grad are). Se vedea deja Crucea, impunatoare si solitara. In dreapta se vedea Creasta Picaturii, iar putin mai sus Spalatura Vaii Seci (2A), adevarata provocare pentru cei care se catara la liber.

In prima jumatate, valea nu ne-a pus deloc probleme. Dar in partea superioara am simtit cum se inteteste vantul, care aducea dupa el bucati de zapada, gheata si pietre desprinse de sus, sub efectul soarelui la amiaza. Ca sa ajungem la intersectia Vaii Seci cu Valcelul Mortului, de unde firul principal al Vaii Seci merge inainte prin Hornurile Vaii Seci (1B), aveam de urcat printr-un horn (sau jgheab) sapat in zapada de elementele sus amintite care veneau spre noi cu viteza unor proiectile. Am reusit pentru inceput sa urcam pe partea stanga a jgheabului, dar a fost o portiune unde nu se putea trece decat prin firul vaii, iar acolo eram pur si simplu in „bataia pustii”. Am trecut si noi cat am putut de repede, cu ochii cat cepele ca sa ne ferim de proiectilele improvizate pe care le folosea muntele impotriva celor 7 alpinisti dornici sa il cucereasca.

Din fericire, chiar in punctul de intersectie dintre Valcelul Mortului (care se desprindea la stanga) si Hornurile Vaii Seci (care merge inainte), era o stanca ce ne-a servit drept adapost in timpul pauzei pe care am facut-o acolo. Cand se afla inca in jgheabul acela expus tirului de zapada si gheata, Radu a avut ceva probleme cu picioarele (crampe sau carcei) si a avut nevoie de ajutor. Razvan si Traian l-au asigurat si a reusit astfel sa treaca cu bine de portiunea expusa. Ne-am bucurat de o scurta pauza, in care am mancat putin.

Greul de-abia de-acum incepea. Am hotarat sa continuam prin Valcelul Mortului, singura varianta viabila in situatia de fata. Insa panta pe acest Valcel era si mai mare decat ce vazusem pana atunci. De aceea l-am si urcat in cea mai mare parte prin sistemul 4×4, adica pe romaneste in 4 labe ! A fost o experienta inedita pentru mine sa urc Valcelul Mortului la coltari, dupa ce l-am facut vara, o data la urcare si o data la coborare. Valcelul este destul de ingust de felul lui; acum zapada acoperea toate saritorile si il facea usor abordabil la coltari si piolet. Gheata venita de sus (provenita de fapt din turturii formati pe stanci) sapase pe mijlocul Valcelului un jgheab de aprope jumate de metru. Era periculos sa urci chiar prin acel jgheab, pentru ca pe acolo cadeau „proiectilele”. Asa ca am urcat din nou pe partea stanga a jgheabului.

Dupa ce am trecut de cartierul general al turturilor, de unde tragea artileria grea asupra noastra, nu mai era nici un jgheab pe mijloc si nu am mai avut probleme cu gheata. Cam intr-o ora jumate am reusit sa iesim toti invingatori din lupta cu Valcelul Mortului. Este de asemenea demn de mentionat spiritul de echipa al lui Razvan, care l-a asigurat pe Radu cu coarda la urcare pe tot Valcelul. La iesirea din Valcel ne astepta soarele si un peisaj minunat cu Valea Jepilor Mici, iar in plan indepartat cabana Piatra Arsa si Stana Regala de la Sinaia. Am facut o pauza destul de lunga acolo, am mancat si ne-am bronzat la soarele bland de aprilie; aproape ca nu ne mai dadeam dusi de acolo, asa era de placut.

A trebuit sa reevaluam variantele de coborare pe care le aveam la indemana. Cea pe care o propusesem eu initial (Creasta Vaii Albe – Brana Aeriana) cazuse de mult pentru ca intrarea era destul de departe, si pe deasupra expusa datorita corniselor de zapada formate pe platoul Costilei. O alta varianta, de care amintise Razvan cand am plecat de la Kalinderu, era sa coboram spre Tarla Berbecilor si de acolo spre Refugiul Salvamont prin Valcelul Spumos. Am hotarat totusi sa urcam mai intai la Cruce si sa decidem acolo ce cale urmam. La un moment dat, Traian a propus sa mergem pana la cabana Caraiman pe Brana Caraimanului si sa coboram apoi pe Jepii Mici. Ni s-a parut tuturor traseul cel mai „safe” si mai la indemana. Dupa o scurta pauza de poze la Cruce, ne-am pus coltarii si am atacat cu entuziasm Brana Caraimanului, cu gandul ca vom ajunge repede la cabana Caraiman. Traian propusese chiar sa mancam si o ciorba la Caraiman, gand la care a renuntat destul de repede cand a vazut ca se inainteaza greu pe Brana. De altfel, nici n-am fi putut manca ciorba – cand am ajuns la cabana Caraiman, am aflat ca nu se serveste deloc mancare, ci doar apa, bere si ciocolata calda.

Brana Caraimanului s-a dovedit a fi portiunea cea mai dificila de pe tot traseul. Zapada era moale, te afundai in ea, iar pe alocuri (unde era mai inclinat), o mai si lua la vale. In plus, pe unele portiuni  cadeau bucati de gheata de la turturii de pe versanti. Mai erau si cateva cornise care ne faceau cu ochiul de sus, asa ca retragerea noastra spre Jepii Mici s-a transformat treptat intr-un fim horror. Vorbeam cat mai incet ca sa nu provocam ceva si eram concentrati la fiecare pas, ca sa nu se desprinda zapada cu noi si s-o luam astfel la vale. Am simtit cu totii o oarecare teama in aceste momente (ca sa nu spun mai mult). M-am rugat tot timpul la Dumnezeu sa ne pazeasca de orice pericol, asa ca ingerii au fost din nou mobilizati in numar mare in Bucegi ca sa ne scoata pe noi cu bine la capat. Stiu ca si ceilalti s-au rugat si bine au facut. Am realizat cu totii ca a fost o imprudenta sa trecem pe acolo: zapada era moale si instabila, incat  de-abia aveam in ce sa infigem pioletul ca sa ne asiguram cat de cat. Dar cum totul e bine cand se termina cu bine, dupa ce am trecut de zonele expuse, am respirat usurati si i-am multumit lui Dumnezeu la unison. Vorba lui Razvan si a lui Radu: „am avut zile”.

In jur de 18:30 am ajuns la cabana Caraiman. Razvan a propus sa ramanem peste noapte acolo pentru ca nu stim cum e valea si ar putea fi periculos sa coboram noaptea Jepii Mici. Am dezbatut putin daca ramanem, unii erau pro, altii contra. Pana la urma subiectul a fost transat rapid de cabaniera, care ne-a zis ca au paturi libere, dar nu servesc mancare. Pana aici ne-a fost, cand am auzit ca nu au mancare (noi mai aveam foarte putine rezerve), am facut inventarul lanternelor si am decis sa coboram toti in Busteni fie ce-o fi. La 18:50 am inceput coborarea. Ceea ce se anunta relativ riscant, s-a dovedit a fi pana la urma un traseu ok, fara pericole sau obstacole. In partea de sus a fost mai greu pentru ca trebuia sa topaim pe stanci cu coltarii, dar apoi am coborat direct pe firul vaii, care era plina de zapada venita din avalansele succesive de pe versanti (versantii erau deja curati, nu mai era risc de avalansa).

Coborarea pe firul vaii la coltari a fost o adevarata placere. Am continuat asa pana in punctul in care traseul traverseaza albia si trece pe malul drept al raului. Acolo ne-am dat jos coltarii si am continuat in ritm alert pana jos. O parte dintre noi au reusit performanta sa coboare pe lumina (20:30) pana la iesirea din padure. Unii au ramas mai in urma, dar au coborat fara probleme la frontala portiunea din padure. Ne-am regrupat la hotel Silva, unde eu, Deni si Sebi am ramas cu rucsacii, iar Razvan si Traian s-au dus dupa masini. Dupa ce s-au intors ei, am mai asteptat putin si au sosit Andrei si Radu, pe care Traian i-a dus pana la Kalinderu, unde isi lasase Andrei masina.

In jur de ora 22:00 am ajuns in Brasov, dupa o zi plina de bucuria muntelui, dar si de peripetii. Vorba lui Sebi: „se pare ca vin la pachet. Daca nu vrei peripetii, stai acasa in fata televizorului”. In concluzie: a fost o tura superba, apreciata pe deplin de toti participantii. Pentru mine (si nu numai) a fost o incantare sa urc Valcelul Mortului la coltari si piolet. Pe langa asta, am beneficiat din nou de asistenta ingerilor in momentele dificile, pentru care ii multumim lui Dumnezeu.

Această prezentare necesită JavaScript.


Responses

  1. fantastica tura! Felicitari 🙂

    Mihai


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: