Publicat de: Andra Bunea | 04/05/2013

Azi am urcat „doar” pe Tampa – sau cum sa gasim bucurie si farmec in lucrurile banale

Astazi (sambata 4 mai 2013) ar fi trebuit sa ies in Postavaru cu un grup de prieteni. Ne-am propus sa urcam din Racadau pe triunghi albastru, sa vizitam apoi Pestera de Lapte, dupa care sa ne intoarcem inapoi in Racadau prin Valea cu apa – Poiana lui Stechil – Saua Tampei (banda albastra). Din pacate vremea nu a fost de partea noastra (s-a anuntat ploaie), asa ca am amanat iesirea pe o alta sambata, cand vremea ne va permite.

Sa stau sambata in casa este pentru mine o pedeapsa. Imi ajunge ca stau toata saptamana pentru ca lucrez de la domiciliu pe computer si internet. Prin urmare, la mine sambata este prin definitie zi de munte. Nemaiputand sa ies in Postavaru, ziua de azi se anunta monotona. Dimineata am rezolvat cateva probleme casnice, pe care le-am terminat pana la pranz. La ora 13 simteam deja ca se incinge atmosfera. Mi-am zis – trebuie sa ies, nu pot sa stau toata ziua in casa, ca innebunesc.

Am facut rapid un plan simplu: voi urca pe Tampa si ma voi plimba putin pe acolo. In plus, voi folosi aceasta ocazie pentru a descoperi peretele de catarare de pe Tampa, despre care am auzit de multe ori, dar pe care nu mi l-a aratat nimeni pana acum. Am plecat la ora 14 cu gandul sa petrec macar 4 ore in natura. Intotdeauna iesirea in natura ma relaxeaza si ma vindeca de orice stare negativa. Acelasi efect l-a avut si astazi: cand m-am intors acasa la ora 18, eram exuberanta si plina de entuziasm. Zambeam la toata lumea pe strada si imi venea sa le zic: „daca ati sti ce frumos este pe Tampa !” Dar toate la timpul lor.

Am urcat pe treptele lui Gabony (triunghi galben). Intre timp vremea s-a indreptat, dupa ce plouase putin dimineata. Era foarte umed si cald. Pe trepte m-am intalnit cu cativa turisti care cautau Biserica Neagra. M-au intrebat: „pe aici ajungem la Biserica Neagra ?” Erau din Ialomita, deci nu cunosteau Brasovul si cu atat mai putin Tampa. Le-am spus ca sunt in partea opusa a orasului si le-am explicat cum sa ajunga inapoi in centru. Si-au exprimat incantarea pentru frumusetea Brasovului. Am intarit si eu cat am putut spusele lor. Ne-am salutat si am plecat mai departe. Imi spuneam – uite, oamenii acestia vin de departe sa urce pe Tampa, iar eu o am la doi pasi (fac 15 minute pe jos de acasa pana la intrarea pe Treptele lui Gabony) si pot sa ma bucur de ea oricand. E adevarat ca vin cam rar, dar atunci cand vin, ma bucur la fel ca prima data, mai ales ca acum primavara este la putere pe Tampa. Au aparut peste tot flori, copacii erau infloriti – ce bucurie sa vezi ca natura a revenit la viata dupa iarna lunga pe care am avut-o.

Traseul pe trepte fiind destul de abrupt, am gafait un pic pana am ajuns sus. Dar asta nu conta. Eram atat de fericita ca am unde sa ies din casa atunci cand vreau sa fac o plimbare de cateva ore. I-am multumit din nou lui Dumnezeu pentru Brasov si pentru muntii din jur, de care pot sa ma bucur oricand doresc. Inevitabil mi-am amintit de anii in care locuiam in Bucuresti si ieseam in parc sa fac jogging sau sa ma relaxez, dar parcurile erau intotdeauna pline pana la refuz, asa ca nu prea ma relaxam. Aici pot sa fac jogging in voie pe Aleea de sub Tampa dinspre Racadau si sa urc pe Tampa la discretie. Poate m-am obisnuit deja prea mult cu aceste avantaje si nu le mai apreciez la adevarata lor valoare. Le privesc ca pe ceva banal. E adevarat ca urc pe Tampa doar atunci cand nu ma duc pe munte (pe un traseu adevarat). Tampa este un fel de Cenusareasa (it is not my first choice). Am avut astazi ocazia sa reflectez la asta si sa-mi dau seama cat de nedreapta am fost cu Tampa. De aceea i-am multumit ca m-a primit din nou in vizita si m-am bucurat din plin sa ma plimb pe ea.

Odata ajunsa pe Tampa, am mers mai intai la Belvedere si am facut cateva poze, desi mai facusem de acolo poze si in trecut. Nu conteaza, de fiecare data orasul are un farmec deosebit privit de sus si nu am vrut sa ratez aceste imagini. Dupa aceea, fidela scopului meu de a gasi peretele de catarare de pe Tampa, am urcat pe stancile care sunt mai sus de Belvedere si am inceput sa caut peretele. Imi spusese cineva ca peretele este la dreapta fata de Belvedere (cand privesti dinspre oras). Asa ca de pe stancile de deasupra am coborat undeva in dreapta si am balaurit prin tufisuri ca sa caut traseele de catarare. Nu prea pareau sa fie pe acolo pentru ca nu se vedea nici o carare. Tot balaurind eu pe acolo, am ajuns inapoi la punctul de Belvedere. Nu e bine (mi-am zis), trebuie sa revizuiesc strategia. Am urcat din nou deasupra zonei Belvedere, apoi am coborat spre Saua Tampei, urmarind daca nu cumva apare vreo carare care sa mearga spre dreapta. Eforturile mele au fost incununate de succes – am gasit cararea. Ura ! Aici era deci peretele de catarare de pe Tampa !

Am coborat pe carare pana la baza traseelor si am vazut pitoanele stralucing pe perete. Ma bucuram ca un copil ca am reusit sa gasesc peretele. Am facut cateva poze. Tocmai incepea ploaia, dar eu nu ma dadeam dusa. In timp ce ma intorceam spre poteca principala de pe Tampa, am vazut in partea dreapta a peretelui o muchie care se putea catara la liber. Atractia era prea mare ca sa ma abtin (mi-am zis „un pic de adrenalina nu strica”), asa ca m-am catarat pana sus pe muchia aceea. Muchia nu era grea (am catarat la liber saritori mult mai dificile in Bucegi), dar aveam ceva emotii provocate de faptul ca eram singura pe-acolo si pe deasupra incepuse si ploaia (aluneca putin). Dar ca de obicei m-am rugat la Dumnezeu sa ma pazeasca, mi-am invins teama si am reusit sa urc pana sus fara probleme. Ah, cat de mult m-as fi catarat eu pe-aici daca as fi crescut in Brasov ! Cred ca as fi stat de dimineata pana seara pe stancile astea. Imi pare rau ca nu am avut parte de asta, dar imi pare bine ca pot sa recuperez acum 🙂

Dupa ce am terminat de facut poze si de explorat peretele de catarare, m-am intors inapoi pe unde am venit, adica am coborat tot pe trepte, pentru ca voiam sa mai fac cateva poze cu Valea Cetatii. Pe masura ce coboram, ma cuprindea o stare de bucurie si de recunostinta. Imi dadeam seama ca lucrurile care par banale (sau pe care le tratez eu ca banale – gen Tampa), nu sunt deloc banale. Ele sunt de fapt pline de farmec si imi daruiesc atat de multa bucurie – doar sa imi fac timp sa le descopar si sa le savurez. Tot meditand la asta, mi-am dat seama ca de fapt nu exista lucruri banale in viata. Fiecare lucru este special, fiecare peisaj este deosebit, fiecare persoana este unica. Dar noi trecem de multe ori pe langa toate acestea prea grabiti ca sa vedem dincolo de aparente. De multe ori trecem prin viata cu ochii inchisi, ignoram frumusetea care este in jurul nostru si apoi ne plangem ca suntem neimpliniti, sau ca avem stari de depresie. Insa problema este in noi: facem prea des din noi insine centrul universului, iar atunci cand ceilalti refuza sa se invarta in jurul nostru, ne simtim deprimati si parasiti. Abia atunci cand iesim din noi insine si incepem sa observam locurile si oamenii din jur, descoperim ca lumea a fost dintotdeauna frumoasa, dar noi nu am avut ochi sa o vedem.

Am si eu nevoie din cand in cand de ceva care sa ma readuca cu picioarele pe pamant. Plimbarea mea de azi pe Tampa a facut exact asta: mi-a reamintit cat de frumoase si pline de farmec sunt lucrurile simple, lucrurile aparent banale. Mi-a reamintit ce lucru extraordinar (ne-banal) este insasi viata. Exista atatea locuri noi de explorat, atatea lucruri noi de invatat, atatea gesturi frumoase de facut fata de cei din jur. Nu incetez sa-i multumesc lui Dumnezeu ca am picioare sa umblu si ochi sa privesc frumusetea din jur. Cu siguranta frumusetea nu este deloc banala.

Si pentru ca astazi este Sambata Mare, sa ne reamintim ca Invierea lui Isus Cristos este cel mai extraordinar (ne-banal) eveniment din univers. Invierea Lui da sens vietii si alunga teama: „Stiind ca-i viu, pot invinge teama” spune un cantec. Care teama ? Teama de moarte. Isus a invins moartea („Pe moarte cu moartea calcand”) si a dezbracat-o astfel de puterea pe care o avea asupra noastra. Moartea nu mai este (sau nu ar mai trebui sa fie) o enigma si o teroare. Isus a spus „Ma duc sa va pregatesc un loc pentru ca acolo unde sunt eu, sa fiti si voi cu mine”. Faptul ca Isus a inviat este pentru mine garantia ca dupa moarte voi invia si eu si voi fi cu El in Paradis.

Asadar, bucurati-va de natura si mai ales, bucurati-va de invierea lui Isus !

Cristos a inviat !

Mai jos aveti pozele!

Această prezentare necesită JavaScript.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: