Publicat de: Andra Bunea | 16/06/2013

Valea Alba se afla inca sub imperiul zapezii

Ieri (sambata 15 iunie 2013) am reusit sa ajung din nou pe munte dupa o pauza de 3 saptamani. De la iesirea din Piatra Craiului din 25 mai, nu am mai ajuns pe munte din cauza vremii (a plouat). Chiar daca era risc de ploaie in Bucegi si sambata asta, mi-am zis ca nu mai suport sa stau in casa, asa ca m-am dus.

Razvan nu a mers din cauza riscului de ploaie (el nu iese pe munte daca exista sanse de ploaie). Din fericire a aparut Iosif vineri (mi-a facut o supriza). Iosif tocmai venise din Anglia in concediu pentru cateva saptamani si era foarte dornic de munte; asa ca am avut cu cine sa merg ieri in Bucegi. Intrucat Iosif nu avea prea mult antrenament (in Anglia nu sunt munti, desi ei spun munti la dealurile acelea de 1.200 m 🙂 ), m-am gandit la un traseu relativ usor: urcare pe Valea Alba si coborare pe Creasta Vaii Albe si Brana Aeriana. Vorba vine relativ usor, pentru ca in realitate acesta este un traseu destul de serios: presupune urcare pana in platoul Costilei si coborare inapoi in Busteni. Nu multa lume este suficient de antrenata ca sa faca acest mini-maraton montan intr-o singura zi. Dar Iosif mai facuse de-astea, asa ca nu mi-a fost teama sa-l duc pe acest traseu.

De data asta am plecat devreme pe traseu (cel mai devreme din toata cariera mea de alpinista): la 7:40 porneam deja de la caminul Alpin. Drumul pana la intrarea in Valea Alba nu ne-a pus deloc probleme, mai putin umezeala din padure care ne facea sa transpiram abundent si sa respiram mai greu. Am ajuns la faimosul loc „La Verdeata” in jur de ora 9. Dupa o pauza de 20 minute, am pornit pe vale. Eu mi-am pus coltarii si i-am dat pioletul lui Iosif. Valea Alba este inca plina cu zapada. Am fost uimita sa vad cat de multa zapada este inca pe fundul vaii. In afara de saritoarea mare care se afla cam pe la jumatea traseului (singura care era descoperita), toate celelalte saritori erau complet acoperite de zapada. Asta imi da o idee despre cat de multa zapada a fost pe Valea Alba anul acesta: intre 13 aprilie (cand am facut prima tura la coltari si piolet pe V.A.) si 15 iunie, vreo 7-8 metri din saritoarea mare erau acum descoperiti, dar erau inca vreo 8-10 m de zapada sub noi.

La intrarea in Valea Alba ne-am intalnit cu doi tineri din Bucuresti (Mihai si Simona), care tocmai isi pusesera coltarii. I-am salutat si din 2-3 vorbe am aflat ca se antreneaza pentru Elbrus. Stiind ca Sandu si Radu de la Extrem Travel duc oameni pe Elbrus, i-am intrebat intr-o doara: „Ii stiti pe cei de la Extrem Travel ?” Spre mirarea si incantarea mea, mi-au spus ca ii stiu si ca vor merge cu ei pe Elbrus in august. Ca de obicei, lumea este foarte mica. Lumea alpinistilor se pare ca este chiar minuscula. Am mers impreuna cu Simona si Mihai pana sus la iesirea din Valea Alba.

Saritoarea de la mijlocul traseului se vedea de departe, asa ca pe masura ce ma apropiam, imi construiam in minte scenarii de abordare. Cand am ajuns langa ea, am realizat ca nu se poate trece pe firul principal al vaii (adica prin stanga), deoarece pe acolo curgea un firicel de apa care udase complet stanca. Din fericire, se putea trece lejer prin valcelul din drepta. Am escaladat toti valcelul fara peripetii. In partea a doua a vaii, panta devenea tot mai abrupta, asa ca ne mai opream din cand in cand sa facem poze si sa admiram peisajul (adica sa ne odihnim).

Am urcat valea invaluiti in ceata si udati din cand in cand de cateva picaturi de ploaie. Insa la iesirea in platou, a aparut putin soarele, care ne-a bucurat si incalzit pret de cateva minute. Am putut atunci sa admiram privelistea uimitoare pe care o ofera partea superioara a Vaii Albe: se vedea in urma noastra banda serpuita de zapada pe unde am urcat si orasul minuscul in vale, iar in dreapta Brana Mare a Costilei si coltul lui Gelepeanu.

La iesirea in platou mi-am luat ramas bun de la Mihai si Simona, care mai aveau inca de strabatut cale lunga pana la cabana Malaiesti, unde urmau sa ramana peste noapte. Eu m-am intors putin mai jos si l-am asteptat pe Iosif. Am traversat apoi spre dreapta pe curba de nivel, invaluiti mai tot timpul in ceata; am urcat pana aproape de releul Costila, dupa care am coborat in Creasta Vaii Albe prin hornul lui Gelepeanu. Inainte sa coboram prin hornul lui Gelepeanu, ne-am oprit cateva minute sa admiram peisajul deosebit de spectaculos din jurul nostru: Crucea, peretele Vulturilor si Blidul Uriasilor.

Vantul s-a mai domolit cand am intrat pe Creasta Vaii Albe, iar soarele s-a aratat si el mai generos cu noi. Atunci cand nu era soare, era destul de frig pe sus (nu ai fi zis ca este iunie), dar cand aparea soarele, se incalzea imediat. Din fericire, nu a plouat nici inainte si nici in timpul coborarii noastre pe Creasta Vaii Albe. Prin urmare, stanca era uscata. Acest traseu nu este foarte dificil, dar poate deveni periculos pe ploaie, deoarece se poate aluneca pe stanca uda (mai ales la coborare). Am ajuns cu bine la Brana Aeriana, punctul de interes maxim al acestui traseu. Iosif mi-a spus ca a mai coborat pe aici, desi eu nu-mi mai amintesc cu ce ocazie s-a intamplat asta. Am urcat si coborat de atatea ori pe Brana Aeriana, incat am pierdut sirul. Ma incanta insa de fiecare data senzatia de zbor pe care o experimentez in acest loc. Nu degeaba i se spune Brana Aeriana – nu se recomanda celor cu rau de inaltime !

Dupa ce am trecut de brana, am ajuns intr-o zona de stanci si jnepeni. Coborarea era abrupta in continuare. Am ratacit de cateva ori cararea, care se pierde uneori printre stanci si jnepeni. La un moment dat, in loc s-o luam la stanga, am luat-o in jos si am ajuns intr-un loc de unde se vedea foarte bine peretele Vaii Albe. Mi-am dat seama ca e ceva in neregula, pentru ca de la iesirea de pe Brana Aeriana nu trebuie sa se mai vada Valea Alba, ci Valea Costilei si refugiul Costilei in stanga. Aceste repere m-au ajutat sa regasesc cararea si sa coboram mai departe in directia cea buna. Cand am ajuns aproape de refugiul Costila, am cotit dreapta spre Caminul Alpin. Acolo a inceput cu adevarat ploaia. De data asta nu mai erau doar cateva picaturi, ci era ploaie torentiala in toata regula. I-am multumit lui Dumnezeu ca nu ne-a prins ploaia sus pe creasta si am marit pasul ca sa ajungem cat mai repede in oras.

Desi ne-a udat ploaia la final, am fost foarte incantata de traseu. Eu daca nu ies o sambata pe munte, este grav. Dar sa nu ies doua sambete la rand, este de-a dreptul insuportabil. Dupa tura de ieri, ma simt din nou bine (cu alte cuvinte mi-am luat doza). Visez deja la tura de sambata viitoare, care va fi probabil tot in Bucegi. Se anunta vreme buna, asa ca sper sa vina si Razvan si sa mergem pe un traseu mai provocator.

Această prezentare necesită JavaScript.


Responses

  1. Salut, ma bucur ca ati ajuns cu bine! Si noi la fel, de curand, in Bucuresti. Din pacate, vremea rea nu ne-a lasat sa ajungem la Malaiesti: dupa ce am ratacit un pic in ceata pe platou, am ajuns in final la Omu, unde am tras peste noapte… vizibilitate 10-20m si nu mai mult. Azi-dimineata nu a fost cu nimic mai bine: la fel de ceata, mai frig, mai vant, asa ca ne-am retras pe Valea Cerbului, unde ne-am salutat prieteneste cu 7 capre negre si cam asta a fost tura 🙂 Sa ne auzim sanatosi!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: