Publicat de: Andra Bunea | 15/06/2014

Antrenamentul continua cu Acele Morarului (14 iunie 2014)

Inca de duminica trecuta (cand am fost pe Creasta Generalului), Alex imi spusese ca ar fi bine sa facem Acele Morarului ca si antrenament pentru catarare la inaltime cu expunere mare. I-am raspuns ca si eu ma gandeam la acest traseu. Nu m-am asteptat sa-i vina randul asa de repede, dar se pare ca ieri (sambata 14 iunie) a fost ziua potrivita pentru el. Inca inainte de a face joi Valea Bucsoiului, anuntasem toata echipa ca sambata vom face Acele Morarului (daca vremea ne permite). Victor si Cosmin nu au putut sa vina, asa ca am mers doar eu si Alex.

Am plecat din Brasov in jur de ora 8:00. La 9 fara un sfert intram pe Valea Cerbului dinspre drumul forestier care duce la cabana Gura Diham. Acesta este traseul de acces cel mai usor catre Acele Morarului: se urca pe Valea Cerbului pana in partea superioara; dupa ce se lasa in urma pe stanga intrarea in Valea Priponului, se mai urca putin, dupa care se merge spre dreapta pe Brana Mare a Morarului (BMM), care inconjoara Creasta Morarului de la sud la nord. Am facut aproximativ 2 ore si un sfert pe V. Cerbului si inca vreo 45 de minute pe BMM, deci in total 3 ore pana la baza Acelor. De acolo se urca mai intai pe Creasta Ascutita. Se mai poate ajunge pe Creasta Ascutita si dinspre Valea Bujorilor, pe care se intra dinspre Valea Morarului.

Cand am ajuns noi pe Creasta Ascutita, se lasase ceata. Cativa nori grosi acopereau deja toate varfurile din jurul nostru. Ne-am intrebat ce vom face in aceste conditii, dar dupa cateva minute am observat ca vantul ducea norii din loc in loc, asa ca ne-am linistit. Pe masura ce avansam, ceata se retragea, asa ca am avut tot timpul vizibilitate buna. Alex chiar a spus la un moment dat (mai in gluma, mai in serios) ca se bucura ca este ceata – astfel abia nu vede haul de sub el cand se catara !

Cand am ajuns la intrarea pe Acul Mare, era din nou ceata. Am asteptat cateva minute pana s-a risipit, apoi am pornit. Alex m-a intrebat daca nu ar fi bine sa ne legam in coarda, la care eu am raspuns ca am urcat de fiecare data Acele la liber (am mai fost de 3 ori) si ca dupa parerea mea nu este nevoie sa ne legam. Venisem doar ca sa ne antrenam in catararea la inaltime cu grad mare de expunere. Acul Mare mi se parea un exercitiu excelent in acest sens. Nu exista nici o dificultate din punct de vedere tehnic. Singura dificultate este de ordin psihologic = sa ramai calm si sa mergi inainte, desi te afli la mare inaltime.

Am trecut amadoi cu bine de Acul Mare, care este de fapt singurul pasaj dificil al traseului. Alex a inceput sa chiuie de bucurie. Mi-a spus ca nu e tocmai un fleac, chiar a simtit presiunea psihologica a exercitiului. I-am spus: ma bucur ca ai trecut testul, doar in felul acesta iti dai seama ca esti capabil sa faci asta. Alex imi spusese ca isi dorise sa faca Acele inca de la varsta de 14 ani. Atunci a avut o prima tentativa nereusita – a venit cu un prieten pana la intrarea pe Acul Mare. Desi aveau tot echipamentul, nu au mers mai departe pentru ca nu s-au simtit pregatiti. Nu este de mirare: trebuie sa ajungi la un anumit grad de curaj si stapanire de sine (echilibru interior) ca sa te simti gata sa mergi pe aceasta lama de cutit.

Dupa ce am traversat Acul Mare, am pus de doua ori coarda si am coborat in rapel in Strunga Acului Mare. De acolo am pornit spre al doilea Ac numit Degetul Rosu. Am urcat mai intai pe o brana, apoi am lasat rucsacii la baza lui si ne-am catarat pana sus printr-o fisura. Odata ajunsi sus, am observat 3 persoane care se pregateau sa intre pe Acul Mare (un baiat si 2 fete). Le-am facut cu mana si ne-au raspuns si ei. Dupa fotografiile de rigoare pe Degetul Rosu (cu Releul Costila in spate), am pus de doua ori coarda si am coborat in rapel in Strunga Degetului Rosu.

Urcarea pe urmatorul Ac (Degetul Prelungit) a fost cea mai simpla (sunt doar vreo 3-4 metri de catarat). La coborare am facut rapel cu o cordelina (n-am mai desfasurat toata coarda, care avea 70 m). Adevarata provocare in materie de catarare abia acum incepea: ne pregateam sa atacam Acul Crucii (al 4-lea), cel mai subtire si friabil dintre toate. Alex a fost de parere sa punem coarda de data asta, lucru cu care am fost imediat de acord. S-ar fi putut urca si la liber (ceea ce am si facut in doua dintre cele 3 dati precedente), dar era mai prudent sa ne asiguram datorita terenului friabil. Am pornit eu cap pentru ca stiam traseul. La inceput am avut suficiente pitoane, dar cand m-am apropiat de varful Acului Crucii nu am mai vazut nici un piton, asa ca am mers neasigurata pana pe partea cealalta, unde stiam ca exista un punct de asigurare. Desi foarte friabil, terenul nu era vertical, asa ca am gasit prize suficiente ca sa cobor pana la punctul de asigurare.

Mai greu a fost cu comunicarea: Alex era de partea cealalta a Acului Crucii, si oricat as fi strigat, nu ma auzea (asta si din cauza ca batea vantul). Pana la urma am recurs la telefon. Din fericire aveam semnal – ca doar releul de pe Costila era la doi pasi de noi ! Ne-am sunat de cateva ori ca sa ne anuntam – eu ca sunt asigurata in zelb si ca sunt gata sa il preiau, el ca porneste si sa trag coarda. Am terminat cu bine si acest exercitiu, dupa care am pus coarda si am coborat in Strunga Acului Crucii. Ne mai ramasese cel de-al 5-lea si ultimul (Acul de Sus), care nu se urca frontal, ci se ocoleste prin stanga pe o brana inierbata. Intre timp am aflat de la Alex ca cei trei care veneau in urma noastra s-au retras dupa ce au urcat pe Degetul Rosu. Mi-a parut rau sa aud asta, as fi vrut sa schimb cateva cuvinte cu ei.

Dupa ce am urcat pe langa Acul de Sus, l-am felicitat pe Alex pentru realizarea acestui obiectiv si l-am intrebat cum i s-a parut (daca traseul a fost „la inaltime”). A rasuflat usurat si mi-a spus ca da, a meritat din plin. Am mai mers putin ca sa gasim un loc ferit de vant, apoi ne-am oprit sa mancam. Se facuse 4 fara ceva. Dupa aproximativ o jumate de ora de pauza, am pornit spre Valea Cerbului pe o vale seaca pe care coborasem eu intr-una dintre ascensiunile precedente. La inceput panta a fost rezonabila, dar pe masura ce inaintam, devenea tot mai abrupta. Am gasit totusi un loc mai abordabil si am reusit sa trecem mai departe. De acolo se vedea deja o poteca (cred ca face parte din Braul Acelor) si am coborat pe ea pana la poteca din Valea Cerbului. De acolo si pana la masina am mai facut 2 ore si ceva. Am ajuns cu bine la masina in jur de 19:30, adica dupa mai bine de 10 ore si jumate de traseu.

Desi catararea Acelor nu ia decat 3-4 ore, traseul complet poate dura intre 11-12 ore (la noi a durat 10 ore si 45 de minute pentru ca am fost doar 2 si ne-am miscat mai repede). Este deci un traseu complet, care necesita atat rezistenta fizica, cat si aptitudini de catarare si rezistenta la stres (un psihic puternic). I-am multumit lui Alex pentru companie (si el mie) si m-am bucurat ca am avut din nou sansa sa vad Acele de aproape. Nu degeaba le-am numit „Acele Morarului – mon amour” (a se vedea primul meu raport de tura despre Ace – https://andrabunea.wordpress.com/2013/04/28/acele-morarului-mon-amour).

PS. Fluturii erau tot acolo (adica in stomac 🙂 ) cand am traversat Acul Mare, la fel ca si prima data !

 

Această prezentare necesită JavaScript.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: