Publicat de: Andra Bunea | 13/10/2014

Simfonie de toamna in Piatra Craiului – ziua 2: Aninata, „Pivnita cu vin”, Vf. La Om, Lanturi (12 oct. 2014)

Pentru duminica 12 oct. Profesorul programase traseul Umerii Pietrei Craiului (Dunareanu) – Marea Traversare. Auzisem de mult timp de acest traseu de catarare si imi doream foarte mult sa il fac. Chiar ma bucuram ca i-a venit atat de curand randul. Nu am avut totusi parte de el pentru ca Profesorul s-a accidentat la un genunchi sambata seara la coborarea pe Padina Popii. In aceste conditii, nu a mai putut sa iasa duminica pe munte. A renuntat si Cristi, care a preferat sa plece mai devreme spre Bucuresti (ar fi venit doar daca faceam traseul Dunareanu).

Duminica dimineata eram toti in sala de mese si dezbateam optiunile posibile. La un moment dat mi-am amintit de un traseu pe care il „vanez” de mult: refugiul Aninata. Propunerea a prins foarte repede. Atat Profesorul, cat si Cristi au spus ca este intr-adevar o optiune foarte buna, si ca dupa Aninata, putem sa urcam apoi spre locul de cort „Elis”, dupa care sa ajungem la „Pivnita cu vin”. Retragerea se putea face pe Braul Soarelui (pe care l-am facut anul trecut in sens invers). In functie de timp, se putea cobora prin V. Podurilor sau pe la Malul Galben.

Urma sa fim 4 persoane: eu, Sebi, Marius si Razvan, pe care il asteptam sa apara dintr-o clipa in alta. Dintre noi, doar Marius mai fusese pe la Aninata, deci nu riscam sa ne ratacim. Profesorul si Cristi ne-au dat o sumedenie de detalii ca sa fie siguri ca vom ajunge cu bine la „Pivnita cu vin” (formatiune stancoasa cu arcade si coloane; i se mai spune si „Bisericuta”), pe care Profesorul o vazuse de mult timp, dar nu avusese inca ocazia sa ajunga pana la ea. Aceste obiective mi-au captat imediat atentia pentru ca erau toate o premiera absoluta pentru mine. Pe munte imi place cel mai mult sa fac trasee inedite, sa descopar locuri noi. Se anunta asadar o tura de mare exceptie.

Dupa ce a sosit si Razvan, ne-am echipat si am plecat pe traseu. Am mers mai intai pe drumul spre Spirlea, din care am facut stanga si am intrat pe Valea Vladusca. Dupa vreo jumate de ora am ajuns la o bifurcatie si am luat-o la dreapta. Am mers pana la perete, dupa care am urmat poteca prin padure si am urcat aproape o ora. Putin inainte de Aninata am urcat o saritoare numita Hornul Rosu (datorita culorii rocii). Am continuat apoi spre stanga. Dupa catararea unui horn abrupt, dar prevazut cu multe prize, am ajuns intr-o zona mai blanda. Am continuat pe o poteca serpuitoare si am ajuns la locul de cort „Elis” (numit asa de Dinu Mititeanu dupa numele primei lui sotii).

Acolo am facut pauza de masa si siesta, tolaniti pe iarba la soare. Am stat vreo 50 minute in total. Eram singuri cu muntele, intr-o atmosfera de liniste perfecta, care iti lasa impresia ca timpul si-a suspendat curgerea. Momentele de genul acesta, adevarat cadou al naturii pentru sufletele noastre, sunt atat de rare si de pretioase. Ele ne reamintesc de lucrurile cu adevarat valoroase in viata, printre care se afla si contemplarea maretiei muntelui intr-o zi insorita de toamna.

Am parasit cu greu acel loc mirific. De acolo mai aveam de urcat o creasta si de coborat apoi in valcelul care permite accesul spre „Pivnita cu vin”. Dupa ce am ajuns pe creasta, am avut un prim plan superb asupra „Pivnitei”. La baza ei se afla ultima sa din Braul Soarelui, cu poienita pe care am stat la soare anul trecut in septembrie. Am studiat cele 2 hornuri verticale care porneau din Brau si pareau sa ofere acces spre „Pivnita”. De la distanta primul horn mi s-a parut mai accesibil, dar cand am ajuns la fata locului am constatat ca este destul de friabil. Mai era o varianta prin dreapta, insa nici aceasta nu era accesibila. Razvan a incercat sa se catere, dar nu avea suficiente prize ca sa urce tot hornul. Tot Razvan a incercat si cel de-al doilea horn, putin mai sus decat primul, insa acesta era si mai urat (spalat, fara prize si cu iarba).

Desi ne-ar fi placut sa ne cataram un pic pe-acolo si sa ajungem astfel la „Pivnita”, am cazut cu totii de accord ca asta ne-ar fi luat mult timp si ne-ar fi intarziat peste limita acceptata de noi (caderea intunericului). De fapt, fara asigurari mobile era chiar imposibil de urcat. Eram pe punctul de a renunta la „Pivnita”. Marius ne-a spus ca el prefera sa iasa in creasta si sa coboare apoi pe „Lanturi”, pentru ca este varianta cea mai rapida de retragere din creasta. Eu as fi dorit sa ma intorc pe Braul Soarelui, insa Razvan si Sebi nu s-au aratat incantati de idee pentru ca (spuneau ei) este un traseu lung si ne intarzie foarte mult. In aceste conditii (1 contra 3), am renuntat la Braul Soarelui si am acceptat (destul de greu) sa urmez si eu traseul propus de Marius.

Am continuat asadar urcarea pe valcelul din dreapta „Pivnitei”, cu intentia de a iesi cat mai repede in creasta. La un moment dat am avut inspiratia sa le spun baietilor: daca tot urcam pe aici, am putea sa ne abatem putin spre stanga ca sa vedem si „Pivnita”. Valcelul pe care urcam noi oferea de fapt singurul acces „safe” spre „Pivnita”, doar ca de jos privind, ocolea destul de mult (de aceea am fi preferat sa ne cataram pe vreun horn). Insa acum, daca tot eram aici, „Pivnita” nu mi s-a mai parut asa departe. Propunerea mea a fost acceptata in unanimitate, asa ca dupa ce am mai urcat un pic, ne-am abatut la stanga si am cautat un acces spre „Pivnita”. Am reusit sa ajungem cu bine la ea si am stat acolo vreo 10 minute. Mi se pare foarte maiestoasa – a meritat din plin efortul.

Incantati si de aceasta performanta (am reusit sa atingem 2 dintre cele 3 obiective; Braul Soarelui in sens invers l-am lasat pentru alta data), am continuat urcarea in creasta. In 20 minute am fost pe Vf. La Om (sau Piscul Baciului), dupa care am mers pana la ref. Grind si am inceput coborarea pe Lanturi. Nu am mai fost pe aici de multi ani, mai exact din toamna lui 2005, cand am facut primul meu traseu in Crai, la invitatia lui Andrei (am urcat atunci pe Lanturi).

Coborarea a fost destul de rapida: la 16:05 porneam de la ref. Grind, la 17:15 eram la Zaplaz, iar la 17:40 ajungeam deja la Spirlea. Era foarte multa lume pe Lanturi, insa unii se miscau atat de incet incat ma tem ca i-a prins noaptea. La 18:40 eram cu totii inapoi la Casa Vlad. Dupa o scurta pauza in care ne-am luat ramas bun de la ceilalti, am pornit in graba spre Brasov pentru ca voiam sa ajung cat mai repede acasa si sa ma pregatesc pentru o noua zi de lucru. Aterizarea a fost cam dura (odata ajunsa acasa, ma simteam parca venita din alta lume); la fel a fost si trezirea luni dimineata si realitatea cruda ca trebuie sa merg din nou la serviciu. Ma aflu inca sub vraja Craiului de toamna si ma bucur foarte mult ca am avut sansa sa petrec doua zile de vis pe munte. Pe langa asta, am descoperit trasee noi, pe care de-abia astept sa le fac din nou atat toamna, cat si iarna.

Această prezentare necesită JavaScript.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: