Publicat de: Andra Bunea | 16/05/2015

Cu capul in nori si picioarele in zapada: urcare pe V. Tapului (16 mai 2015)

Vremea nu a fost foarte buna in acest weekend (ploioasa), dar se anuntase totusi o fereastra favorabila sambata pana dupa-amiaza. Profitand de faptul ca si Cosmin + Victor voiau sa iasa, am propus o tura in Bucegi: urcare pe V. Tapului si coborare pe V. Malinului. Explicatiile despre ce inseamna urcarea pe V. Tapului (inclusiv catararea saritorii inalte) au fost suficiente ca sa-i convinga sa vina. Desi am mai urcat pe V. Tapului (in conditii de iarna in martie 2014 si pe uscat in sept. 2014 – a se vedea jurnalele respective), imi place foarte mult aceasta vale pentru ca imbina urcarea clasica pe zapada cu catararea pe stanca. Am luat cu noi echipamentul de catarare (ham, bucle echipate, anouri, carabe) si o coarda de 60 m.

Pe la 8 si ceva am plecat pe traseu din drumul de Gura Diham. Odata ajunsi in Poiana Costila, am facut dreapta catre Valea Cerbului, pe care am urcat pana in locul unde poteca trece din nou albia spre stanga. Acolo incepe V. Tapului, care se vede din poteca. Am facut o scurta pauza ca sa mancam si sa ne echipam cu ham si coltari. La ora 10 am inceput urcarea. Prima portiune (pana la saritoarea cea inalta, numita Priponul Tapului), desi abrupta, nu ne-a pus probleme pentru ca am urcat pe zapada care umplea firul vaii. Dupa aproximativ o ora am ajuns la saritoare. Urma sa urc eu cap de coarda, sa-l asigur mai intai pe Cosmin si apoi pe Victor. Coarda lui Cosmin avand 60 m, ne-am legat eu si Victor la cate un capat, iar Cosmin la mijloc. Din cate imi aminteam eu, saritoarea avea in jur de 25 m, asa ca ne ajungea coarda ca sa ne cataram in trei.

M-am pregatit de plecare, in timp ce Cosmin s-a asigurat in pitonul de la baza saritorii si m-a luat pe coarda. Prima portiune a fost cea mai dificila, pentru ca trebuia sa ma catar pe un fel de cocoasa fara prea multe prize. Am incarcat s-o abordez mai intai prin fisura din stanga, dar nu aveam deloc prize pentru picioare (mai exact pentru coltari, pentru ca m-am cataract cu coltarii in picoare). Am incercat atunci prin dreapta, unde erau cateva gauri mici in stanca, atat cat sa incapa cate un dinte de la coltari. Am inaintat destul de greu si cu emotii, accentuate si de faptul ca imi inghetau mainile pe stanca rece. Dupa ce am trecut de portiunea dificila, am intrat pe o fisura si a fost mult mai usor. Primul piton era destul de sus (cam la 4 metri de la baza saritorii). Cosmin se ingrijora putin pentru ca eu tot urcam, dar nu asiguram. Mi-a luat ceva timp sa vad unde este primul piton, pentru ca semana la culoare cu stanca.

Am rasuflat usurata dupa ce am reusit sa ma asigur in el, dupa care am continuat catararea. Am mai asigurat dupa aceea inca 3 pitoane, dupa care urma un horn destul de ingust si usor surplombat in care m-am mai chinuit un pic pentru ca mi se blocase rucsacul pe care aveam fixate pioletul si betele de trekking. Am reusit pana la urma sa trec, dupa care am mai inaintat vreo 4 metri ca sa ajung la ultimul piton. Daca nu as fi stiut unde este (un pic la stanga dupa ce iesi din horn), nu cred ca l-as fi gasit. Chiar si asa, mi-a luat vreun minut ca sa-l localizez pentru ca se ascundea bine in spatiu. Cand mai aveam vreo 2 metri pana unde stiam ca este ultimul piton, Cosmin mi-a strigat ca se termina coarda (adica bucata mea de 30 m, pentru ca el era legat la mijloc). I-am zis ca mai am nevoie de vreo 2 metri de coarda, asa ca el si-a desfacut nodul pe care si-l fixase deja pe ham si mi-a mai dat cat a fost necesar ca sa ajung la piton. Odata asigurata in zelb, mi-am fixat dispozitivul reverso la brau si i-am spus lui Cosmin ca poate sa urce. Cosmin a urcat destul de repede; a avut probleme doar la hornul din partea superioara a saritorii. Dar a trecut cu bine si de acesta si a ajuns langa mine. I-am aratat o platforma sigura pe care sa stea si i-am zis sa se scoata de pe coarda ca sa-l asigur tot eu si pe Victor. Si Victor a urcat repede, si tot la horn a avut probleme pentru ca era ingust si cu prize friabile. Dupa ce a ajuns si el sus, i-am felicitat pe baieti pentru ca s-au descurcat excelent, am strans coarda si am mers mai departe. Catararea saritorii a durat in jur de o ora.

Pe masura ce urcam, ceata pusese stapanire pe vale si pe zonele din jurul nostru. Se mai ducea din cand in cand, dar vantul o aducea inapoi. La un moment dat baietii au spus “suntem cu capul in nori”, la care eu am adaugat “si cu picioarele in zapada”. Am continuat tot pe firul vaii, care era plin cu zapada. Am evitat astfel numeroasele saritori din partea superioara a vaii. Pana la iesirea in Creasta Malinului si intersectia cu Brana Mare a Costilei am mai facut inca o ora si ceva. Odata ajunsi in creasta, am luat decizia sa nu mai urcam pana la Releu (aveam de gand sa facem asta, dar fiind ceata, nu s-ar fi vazut nimic), ci sa coboram in firul Malinului si s-o luam apoi la vale. Am facut mai intai o pauza de masa bine meritata, in timpul careia am admirat cu nesat frumusetea salbatica a acestei zone din Bucegi. La un moment dat, inainte sa coboram in firul Malinului pe poteca bine conturata (Brana Mare a Costilei sau BMC), Cosmin ne-a spus ca se aud niste voci pe vale. Nu s-a inselat: cand coboram in firul vaii, am observat doua siluete colorate. I-am salutat si i-am intrebat daca urca sau coboara. Am aflat ca urcasera pe Valea Alba si coborau acum pe Malin. Am ajuns cu bine in firul Malinului. Pe ultima portiune din BMC a fost fixat un lant care ne-a ajutat la coborare.

De acolo si pana la Hornul Mare de la Scara am facut aproape o ora. Zapada era putin moale la suprafata, insa destul de tare dedesupt, ceea ce ne-a facilitat mult coborarea. Odata ajunsi la horn, ne-am dat jos coltarii si ne-am pregatit sa urcam ultima portiune inainte de coborarea pe Valcelul Poienitei (pe unde am coborat eu si sambata trecuta). In jumate de ora am fost jos si ne pregateam sa intram pe banda galbena ca sa ne intoarcem la masina. Pentru ca era inca vreme frumoasa, am facut acolo o pauza de vreo 20 de minute ca sa ne odihnim si sa mai admiram putin peisajul. Cat timp am stat acolo, am observat ca norii coboara tot mai mult spre vale. Ne-am bucurat ca am avut parte de o vreme excelenta pana la ora aceea: nu a fost nici cald, ca sa murim de caldura, dar nici nu ne-a plouat. Chiar ne-a convenit ca a fost un pic racoare pentru ca astfel nu am transpirat. La ora 16 ne-am decis cu greu sa lasam in urma farmecul Bucegilor si sa mergem spre masina.

Ne-am propus ca la intoarcere sa exploram o poteca pe care am vazut-o pe dreapta la urcare si care banuiam ca da in drumul de Gura Diham mai sus de locul unde lasasem noi masina. Am coborat pe o panta destul de mare si am iesit – ghici unde ?! Fix in spate la cabana Gura Diham ! Este bine de stiut in cazul in care vrei sa lasi masina la cabana si sa mergi mai putin pe jos. De la Gura Diham a trebuit sa mergem pe drumul forestier pana la masina. Cu aceasta ocazie am “vizitat” si cartierul de rulote instalate pe Valea Cerbului 🙂 Am ajuns la masina la ora 16:50, fix in momentul in care incepea ploaia. Prognoza pe care o consultasem eu (ViewWeather.com) s-a dovedit deosebit de precisa. Drumul pana la Brasov l-am facut numai pe ploaie. Am ajuns cu bine acasa si ne-am felicitat pentru tura excelenta de astazi si pentru faptul ca ne-am miscat repede ca sa nu ne prinda ploaia.

Această prezentare necesită JavaScript.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: