Publicat de: Andra Bunea | 12/10/2015

Valea Alba in ceata (10 oct. 2015)

Sambata dimineata am plecat din Brasov hotarati sa urcam catre Cruce pe Braul Albisoarelor si partea superioara a Crestei Picaturii, dar nu am reusit din cauza cetei. Prognoza de pe viewweather.com anunta totusi senin in Bucegi, precipitatiile urmand sa vina abia seara. Cand am ajuns in Busteni era ceata, ceea ce este normal pentru aceasta perioada (ceata sta pe vale, in timp ce pe munte este senin). Prin urmare, fara sa tin cont de aparente, la ora 8:00 am pornit de la Caminul Alpin spre V. Alba impreuna cu Cosmin, Anca si Alex.

Pe masura ce urcam, ceata devenea parca tot mai densa. Eram in plin nor. Ne-am fi asteptat ca macar la intrarea in V. Alba sa dam de cer senin, dar nu s-a intamplat asa. Cand am ajuns la Verdeata, nu se vedea nici macar versantul din stanga al Vaii Albe. In aceste conditii, ne-ar fi fost greu sa gasim intrarea in Braul Albisoarelor, ce sa mai vorbim de parcurgerea lui. Am decis asadar sa continuam pe V. Alba – macar pe vale nu ne puteam rataci. Urcarea Vaii Albe era o premiera pentru Anca si Alex, iar pentru mine un antrenament bine-venit, asa ca nu am regretat deloc sa fim acolo. De fapt, mie imi place muntele in orice conditii, asa ca eram bucuroasa sa ma catar in loc sa stau in casa.

Un pic mai jos de saritoarea Carnului, am vazut la stanga o poteca (probabil Brana Crucii) si m-am dus acolo in recunoastere. Cand am ajuns pe versantul stang al V. Albe, am ridicat privirea si am avut parte de un peisaj spectaculos: peretele V. Albe se vedea maiestuos printre fuioarele de ceata. In curand ceata s-a ridicat si am reusit sa-l vad in intregime. Am chiuit de bucurie la vederea unui peisaj atat de impresionant. I-am chemat si pe ceilalti ca sa admire spectacolul naturii.

Daca tot eram pe Brana Crucii (asa credeam eu, dar nu sunt sigura 100%), le-am propus celorlalti sa urcam pe ea spre Cruce, iar daca nu se poate, ne vom intoarce si vom continua pe V. Alba pana in platou. Au fost de accord, asa ca am mers vreo jumate de ora pe Brana, care urca oblic spre stanga, adica spre Cruce. Am ajuns insa la un moment dat la o vale destul de abrupta, pe care nu o puteam traversa (acolo se pierdea poteca). Ar fi fost riscant sa continuam, mai ales ca era totul umed, asa ca am decis sa ne intoarcem. Odata reveniti in firul V. Albe, am avut surpriza sa vedem ca ceata a ramas mai jos de noi. De la saritoarea Carnului am urcat pe cer senin. Perseverenta noastra a fost rasplatita din plin.

Cand am iesit in platou, era inca senin, insa batea vantul si se vedeau nori pe partea cealalta a muntelui. In aceste conditii, ne-am adapostit dupa niste stanci si am facut o pauza de masa. In curand, norii au urcat pana in platou si coborau spre Busteni manati de vant. Stiam ca vremea se va strica spre seara, fapt confirmat de prezenta norilor. In jur de 14 si ceva am luat-o spre Brana Caraimanului, cu gandul sa coboram pe Jepii Mici. Anca era foarte incantata de spectacolul de culori de care aveam parte, mai ales ca fusese inspirata sa-si ia aparatul foto ca sa incerce noul obioectiv pe care si-l cumparase recent. Peisajul era intr-adevar uluitor, ceata ramasa pe vale contribuind si ea la spectacolul grandios al naturii. In jur de ora 15 am ajuns la cabana Caraiman, dar nu ne-am oprit, ci am intrat imediat pe Jepii Mici.

Era foarte putina lume pe munte. Nu ne-am intalnit cu nimeni nici pe V. Alba, nici in platou. Abia la Cruce am vazut cateva persoane. Nici pe Brana Caraimanului nu era nimeni. La Caraiman erau cativa tineri veniti probabil cu telecabina, care au pornit spre Cruce in momentul in care am ajuns noi acolo. Pe Jepii Mici ne-am intanit cu un grup de 4 baieti si o fata care urcau. Ne-au intrebat cat mai au pana la Caraiman si cat timp le-ar lua sa ajunga la Cruce. Le-am spus ca mai au cam o ora pana la Caraiman si i-am intrebat unde au de gand sa doarma. Ne-au spus ca vor dormi la Piatra Arsa, dar ca pana seara ar vrea sa ajunga si la Cruce. I-am avertizat ca vine vremea rea inca de sambata seara si ca duminica va ninge. Nu pareau sa fie la curent cu prognoza. Sper sa nu se fi ratacit duminica pe platou.

Noi am continuat coborarea. In momentul in care mai aveam cam o treime din Jepii Mici, m-am uitat la rucsacul meu si mi-am dat seama ca pierdusem cordelina de 20 m pe care o pun de obicei in spatiul de aerisire al rucsacului. Dupa ce am folosit-o ultima data, am stans-o intr-o forma redusa si am pus-o in acel spatiu. Problema este ca daca nu atarna de o parte si de alta a rucsacului, risca sa cada pe dedesupt. Am fost socata sa vad ca am pierdut-o. Colegii de tura m-au intrebat cand am vazut-o pe rucsac ultima data. Le-am zis sigura de mine “la Caraiman o aveam”. Atunci ei au fost foarte amabili si au zis “hai sa urcam inapoi ca s-o gasesti”. Era deja 16:20. M-am gandit ca ne-ar lua mult sa urcam toti inapoi, asa ca i-am dat rucsacul meu lui Alex si am decis sa urc numai eu ca sa ma misc mai repede. N-am luat la mine decat telefonul si betele; aveam de asemenea pufoaica prinsa la brau. A ramas ca ei sa coboare in ritm lent si sa tinem legatura prin telefon.

In 50 minute am fost inapoi la Caraiman. M-am intalnit pe drum cu un baiat si o fata care coborau; i-am intrebat daca au gasit o cordelina, dar mi-au zis ca nu. Am intrat si la cabana sa intreb in caz ca ar fi gasit-o cineva si ar fi lasat-o acolo – raspunsul a fost negativ. I-am vazut apoi pe cei 5 cu care vorbisem mai devreme – o luasera deja spre Piatra Arsa, probabil de teama sa nu-i apuce noaptea pe drum daca mai merg si la Cruce. Am strigat la ei si i-am intrebat daca nu au gasit cordelina. Mi-au spus ca nu. Eram foarte confuza: nu imi mai aminteam cand am vazut-o ultima data pe rucsac. In aceste conditii, am decis sa urc in continuare pe Brana Caraimanului si daca e nevoie pana la locul unde am mancat la iesire din V. Alba. Probabil ca mi-a cazut inca de sus, inainte sa ajung pe Brana Caraimanului. Eram constienta ca sunt contra-cronometru, dar mi-am zis ca daca tot am ajuns pana acolo, hai sa ma duc si mai sus, poate o gasesc. La ora 18 eram inapoi la locul unde am mancat la iesirea din V. Alba. Nici urma de coarda.

In acel moment mi-am zis “da-o incolo de coarda, acum este important sa ma intorc eu intreaga”. Stiam ca mai am aproximativ o ora de lumina, asa ca trebuia sa ma misc repede. M-am gandit o clipa daca nu ar fi mai bine sa cobor pe V. Alba din moment ce tot sunt acolo, dar mi-am reprimat acest gand si am luat-o inapoi spre Jepi. M-am gandit ca e mai bine sa ma prinda noaptea pe Jepi decat pe V. Alba si apoi prin padure spre Caminul Alpin. Nu luasem la mine lanterna (desi o aveam in rucsac) pentru ca imi propusesem sa urc numai pana la Caraiman. Pe la 18:15 l-am sunat pe Cosmin sa-i spun ca nu am gasit coarda si ca am luat-o inapoi spre Jepii Mici; in caz ca nu reusesc sa cobor pana se intuneca, o sa-i sun sa vina unul dintre ei inaintea mea cu lanterna mea. La 18:26 eram inapoi la Caraiman, iar de acolo am coborat cat am putut de repede pe Jepii Mici ca sa folosesc la maxim minutele de lumina care mi-au mai ramas. Am coborat pe lumina cam jumate din traseu (depasisem deja pasajele cele mai dificile). Am continuat sa cobor pe semi-intuneric (inca se vedea poteca), dupa care mi-a venit ideea sa ma folosesc de telefon ca sa luminez poteca. Din fericire, aveam suficienta baterie, asa ca am reusit sa ies cu bine din padure pe la 8 fara un sfert. Speram sa-mi bat propriul record de coborare pe Jepii Mici (55 minute), dar n-am reusit sa scot decat o ora si 20 minute, timp totusi excelent avand in vedere conditiile si oboseala. M-am rugat tot timpul la Dumnezeu sa ma pazeasca si sa-mi dea putere. Sunt constienta ca Dumnezeu a trimis din nou ingerii sa ma pazeasca, altfel nu imi explic cum am scapat cu bine. Cand ma gandesc ca altii au cazut si au murit chiar si ziua pe Jepii Mici, mi s-a parut o adevarata minune ca am scapat intreaga pe intuneric si fara lanterna. Ba inca la iesirea din padure m-am intalnit si cu un nene cu o lanterna care patrula pe acolo. M-a intrebat daca nu m-am intalnit cu o ursoaica cu 2 pui. I-am zis “nu, cred ca m-a pazit Dumnezeu”. Ma gandeam “asta imi mai lipsea, sa ma intalnesc si cu ursul !!”

Am ajuns inapoi la masina in jur de 20:10, rupta de oboseala dar bucuroasa ca am rezistat acestui maraton montan ad-hoc. Cea mai grea portiune mi s-a parut cea de la iesirea din padure pana la masina. Mi se pusesera carcei la muschii de deasupra genunchilor de atata efort. Le-am multumit celorlati ca au avut rabdare sa ma astepte. La ora 21 am ajuns acasa, obosita, dar fericita ca s-a terminat totul cu bine.

La intrebarea daca a meritat sa fac acest “maraton”, eu as spune ca da: mi-am verificat capacitatea de anduranta pe munte si am trecut testul. E bine sa stiu ca am rezerve de energie si ca sunt capabila de efort prelungit. Nu se stie niciodata cand apare o situatie limita; insa stiu ca daca apare, voi putea sa fac fata. Va invit acum sa admirati pozele superbe facute sambata, care au meritat tot efortul !!

PS. Am fost din nou pe V. Alba la o saptamana dupa evenimentele descrise mai sus si am gasit coarda !! Detalii aici:

https://andrabunea.wordpress.com/2015/10/19/valea-alba-reloaded-am-gasit-coarda-17-oct-2015/

Această prezentare necesită JavaScript.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: