Publicat de: Andra Bunea | 16/11/2015

Traseu inedit in Crai: Padina Inchisa – vf. Turnu – Valea Crapaturii (14 nov. 2015)

Sambata care a trecut am fost din nou in situatia de a alege intre a iesi singura pe munte si a nu iesi deloc. Baietii nu au putut sa vina, asa ca mi-am facut planul pentru un traseu “usor” in Crai. Nu mai fusesem de mult timp si imi era dor de Crai. M-am gandit sa urc spre Coltul Chiliilor, sa continui apoi pe banda albastra (traseu care duce la ref. Diana), dupa care sa urc in creasta pe Padina Sindrileriei (cruce rosie), fac stanga catre vf. Turnu si cobor pe Valea Crapaturii (banda galbena). Nu mai fusesem pe nici pe una dintre variante, asa ca ma bucuram in avans de faptul ca inca mai pot sa fac trasee inedite in Crai. Insa lucrurile au decurs putin altfel la urcare (am nimerit pe Padina Inchisa), ceea ce a sporit cu mult gradul de incantare.

Nu am fost prea matinala nici de data asta pentru ca stiam ca nu este mult de mers. De fapt am ales aceasta varianta pentru ca locul de plecare si cel de intoarcere sunt foarte apropiate. Am pornit pe traseu in jur de 9:30. Am urcat lejer spre Coltul Chiliilor intr-un peisaj de vis si pe o vreme splendida. M-am bucurat din nou de culori: albastrul intens al cerului punea in evidenta si mai mult nuantele galben-aramii ale toamnei. Nu m-am grabit deloc si am facut multe poze. Dupa vreo ora si jumate de mers am ajuns la Coltul Chiliilor. Chiar inainte de manastire (pe stanga) este un izvor, dar nu m-am oprit pentru ca aveam la mine suficienta apa, plus traditionalul termos cu ceai.

Am urcat panta de langa manastire, dupa care am pierdut semnul (banda albastra). Era o poteca spre stanga si una spre dreapta. Ultimul semn pe care l-am vazut era mai aproape de poteca din dreapta, asa ca am luat-o la dreapta. Dupa ce am mai urcat putin, am inceput sa cobor. Am ajuns intr-o zona despadurita, asezata in panta si am continuat sa cobor. Nu vedeam nicaieri nici un semn, dar imi spuneam ca este normal din moment ce nu e nici un copac acolo (unde sa pui semnul ?!). La un moment dat mi-am dat seama ca am coborat deja foarte mult si tot nu vedeam nici un semn. Creasta Craiului era in spatele meu, ceea ce insemna ca eu mergeam in directia opusa. Atunci am scos harta si am studiat-o cu atentie: banda albastra mergea undeva prin padure pe la baza stancilor. Eu eram deja mult mai jos. Atunci mi-am zis ca nu are rost sa ma intorc la ultimul semn si sa caut acolo poteca. Cel mai simplu era sa urc perpendicular spre creasta. In acest fel ma voi intersecta la un moment dat cu banda albastra. Rationamentul meu a fost corect. Dupa vreo 20-25 minute de urcat abrupt prin padure, am zarit printre copaci banda albastra.

Singura necunoscuta din ecuatie era locul in care pornea spre stanga (adica spre creasta) traseul marcat cu cruce rosie – Padina Sindrileriei (PS). Pe harta se vedea ca PS merge in continuarea unei vai. Eu urcasem prin padure pe marginea unei vai si ma asteptam ca asta sa fie PS. Se vedea printre copaci un defileu imens intre stanci si mi-am dat seama ca acolo sigur este un traseu de acces spre creasta. Insa cand am ajuns acolo, nici urma de cruce rosie. M-am uitat din nou pe harta si am vazut ca in partea dreapta fata de PS (cum te uiti la munte), mai era o vale: Padina Inchisa (PI). De fapt cele 2 se desprind din aceeasi matca: PS o ia la stanga, iar PI merge spre dreapta. Macar stiam unde sunt – tot era ceva ! Mi-am amintit vag ca am citit recent ceva despre Padina Inchisa pe forumul de pe carpati.org: cineva spunea ca Padina Inchisa este cu totul altceva decat Poiana Inchisa, care se afla la iesirea din Padina Lancii. In Poiana Inchisa fusesem de mai multe ori, insa despre Padina Inchisa nu stiam nimic.

In momentul in care am citit acel comentariu pe carpati.org, mi-am zis doar “aha, deci exista si o Padina Inchisa”. Insa acum, vazand pe harta ca este chiar aici sub nasul meu, ce credeti ca mi-a trecut prin cap ?! Ati ghicit ! Daca exista si vorbeste lumea despre ea, atunci se poate catara. Si daca tot am ajuns pana aici si am descoperit intrarea, ar fi pacat sa renunt. De fapt, cine ma cunoaste stie ca nu renunt pana nu incerc. Am ales aceasta varianta pentru ca imi permitea sa explorez un traseu cu totul inedit. Asa cum spuneam in alta parte, “port in mine setea de necunoscut si dorinta de a descoperi locuri noi”. Pe munte cel mai mult imi place sa explorez trasee noi. Eram deci in locul potrivit, la momentul potrivit.

Am inceput sa urc prin defileu, la inceput printre copaci, iar mai sus doar pe grohotis. In fata mea se deschidea un amfiteatru imens: eram inconjurata din toate partile (mai putin din spate) de pereti verticali maiestuosi. Peisajul imi taia resuflarea. Imi venea sa plang de bucurie ca am descoperit “din greseala” acest traseu superb. Nu aveam nici o idee cu privire la gradul de dificultate al traseului, dar mi-am spus ca merita macar sa incerc (am citit undeva ca definitia esecului este sa nu incerci). O sa merg pana la stanca si o sa vad daca ma pot catara. O sa fiu prudenta, in sensul ca nu ma voi catara decat pe pasaje pe care pot sa le si descatar, ca sa ma pot intoarce daca ajung mai sus la vreo saritoare imposibila.

Am luat destul de mult in altitudine si m-am apropiat in sfarsit de stanca. In acel loc defileul se ingusta foarte mult si continua spre stanga. Am mai mers putin si am ajuns la o saritoare. Acolo mi-am strans betele si mi-am pus casca. Aveam la mine tot echipamentul de catarare (anouri, prusice, bucle echipate, carabe, cordelina), insa nu l-am folosit pentru ca nu a fost nevoie. Am trecut usor de prima saritoare si am pornit mai departe. Dupa putin timp, am ajuns la „saritoarea de sub Gavan” (am aflat ulterior ca se numeste asa): inalta de vreo 8-10 m si destul de verticala. La inceput am observat doar 2 variante posibile: una in stanga si una in dreapta. Le-am incercat pe amandoua, dar nici una nu era usoara: am reusit sa ma catar pana la jumate pe fiecare, dar de acolo nu ma mai puteam catara in siguranta. Mi-am zis “daca nu gasesc alta solutie, va trebui sa renunt, pentru ca nu vreau sa risc”. Imi parea rau daca se dovedea ca trebuie sa renunt, dar nu aveam incotro.

Insa ca de obicei, “Dumnezeu ii ajuta pe cei curajosi” (am constatat asta de multe ori, mai ales pe munte). Dupa ce m-am dat putin inapoi ca sa vad ce variante mai exista in zona, am observat in stanga o varianta care porneste mai de jos si care, desi era la fel de verticala ca si celelalte, avea foarte multe prize. Asta e ! (mi-am zis) si am inceput sa ma catar cu atentie. Cand am ajuns in partea superioara a saritorii, am vazut pe peretele din stanga un piton cu o cordelina in el. Deci pe aici era varianta corecta de catarare. M-am bucurat sa o descopar. Mai departe urma o traversare spre dreapta pe o portiune destul de ingusta, dar cu prize bune pentru maini si picioare. Fiind totul uscat, am trecut si acea bucata fara probleme si am intrat din nou in firul vaii.

De acolo a fost mult mai usor. In continuare valea coteste mult spre dreapta, unde se vedeau urme pe grohotis. M-am gandit ca pe acolo continua traseul, asa ca am urcat pe grohotis. Dar – surpriza ! Am dat din nou de banda albastra, de data asta fiind vorba de Brana Caprelor, care vine de la ref. Diana si urca in creasta. Mi-am zis “dar eu nu vreau pe Brana Caprelor. Am mai urcat/coborat pe aici, nu e ceva inedit”. Asa ca am coborat inapoi in firul vaii si am luat-o la stanga. Dupa ce am urcat cateva minute pe grohotis, s-au desprins din nou 2 brate: cel din stanga foarte abrupt, cel din dreapta mult mai abordabil. Singura fiind, nu avea nici un rost sa merg pe varianta dificila, asa ca am luat-o spre dreapta pe varianta usoara. Mi-ar placea insa sa revin in zona insotita de cineva si sa fac si varianta din stanga. Intre timp, am citit pe net ca peretele din stanga se numeste “Orga Mare” si ca exista acolo multe trasee de catarare. Mai auzisem eu despre asta, dar acum stiu si unde este situat, deci am de lucru anul viitor.

Varianta din dreapta nu mi-a pus probleme tehnice. A fost insa destul de lunga – am avut mult de urcat pana sa ajung in creasta (pe ultima portiune am urcat printre jnepeni). Inainte sa ajung in creasta, am dat din nou de Brana Caprelor. Am luat-o la stanga si in mai putin de 5 minute am fost in creasta in locul unde coboara pe partea cealalta (spre Curmatura) traseul Lehman. Ma bucuram sa fiu din nou in teritoriu cunoscut si mai ales sa fiu pe semn. Intre timp, se innorase foarte mult si ceata pusese stapanire pe creasta. In aceste conditii, era un lucru bun sa merg pe semn (punct rosu). De la intersectia cu Lehman am luat-o la stanga si in aproximativ 30 de minute am fost la vf. Turnu. De acolo incepea partea usoara a traseului. Am coborat pe punct rosu pana la locul de belvedere din Saua Crapaturii, iar de acolo la stanga pe banda galbena (Valea Crapaturii). Asa cum ii spune numele, este vorba despre un spatiu intre peretii stancosi (o crapatura de vreo 8-10 m). Se coboara pe bucati de stanca si grohotis, ceea ce este destul de obositor pentru genunchi. Am ajuns cu bine inapoi in drumul care duce la Coltul Chiliilor inainte de inserare, foarte incantata de traseul inedit pe care l-am descoperit. I-am multumit din nou lui Dumnezeu pentru protectie si pentru bucuria inexprimabila pe care mi-o daruieste muntele.

Concluzie: uneori este bine sa te ratacesti – decoperi locuri noi si frumoase. Asa ca, rataciti-va pe munte, dar cu masura !!

PS. Am pus o poza cu harta, pe care am marcat cu rosu coborarea dupa Coltul Chiliilor si cu albastru traseul urmat la urcare.

Această prezentare necesită JavaScript.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: