Publicat de: Andra Bunea | 18/01/2016

Canionul Cioranga dus – intors (16 ian. 2016)

Am stat putin pe ganduri daca sa scriu sau nu un jurnal cu tura de sambata din Crai (Canionul Cioranga), si asta pentru ca nu am reusit sa parcurgem integral traseul. Pana la urma m-am decis sa scriu jurnalul din doua motive: in primul rand pentru ca, asa cum spune protagonistul din ‘Peaceful Warrior’ – “The journey is what brings us happiness, not the destination” (multumesc Razvan pentru citat); cu alte cuvinte, se intampla ceva ce merita povestit si atunci cand nu termini traseul pe care ti l-ai propus. In al doilea rand, pentru ca ceea ce povestesc aici ar putea fi de folos si altora; pana la urma, acesta este scopul principal al blogului meu: sa impartasesc cu iubitorii muntelui trasee si experiente care le-ar putea fi utile si lor.

Si acum povestea: nu eram prea siguri unde sa iesim in tura. Am stat toata saptamana cu ochii pe prognoza si am vazut ca vine zapada incepand de sambata seara. In aceste conditii aveam totusi timp sa facem un traseu scurt. Cosmin a propus Canionul Cioranga, pe care au urcat sambata trecuta 3 tipi. Canionul era deci in stare buna si se putea catara. Sambata dimineata eu i-am luat pe Cosmin si Victor; ne-am intalnit in Zarnesti cu Razvan, Dan si Ionut, care au venit cu alta masina. Am plecat impreuna (ingramaditi in Suzuka) spre Plaiul Foii si am lasat masina langa intrarea spre Braul Cioranga (traseu marcat cu triunghi rosu, deschis in vara lui 2015). La 9 fara cateva minute am plecat pe traseu, echipati cu tot ce ne trebuia pentru catarare. Eu si Cosmin am mai parcurs o data Canionul in iulie 2014 impreuna cu Cani si Stix. Canionul este cotat cu 3A (grad putin cam mare, dar care se justifica probabil pe timp de iarna datorita Saritorii Negre).

Am urcat pana la izvorul lui Orlovschi, iar acolo am facut initial stanga si am continuat pe traseul marcat (nu mai urcasem pe el si voiam sa vedem cum este). Insa cand am vazut ca ocoleste mult spre stanga, m-am razgandit si le-am propus baietilor sa urcam pe Valcelul Nisipos (una dintre alternativele de catarare directa spre refugiul Cioranga; cealalta este Malul Galben). Pe la Malul Galben eu, Cosmin si Victor urcasem de multe ori. Eu mai urcasem si pe Valcelul Nisipos, dar pentru ceilalti era o premiera. Am preferat sa facem ceva nou pentru ei. Valcelul era curat (fara zapada), asa ca ne-am catarat cu usurinta. In partea superioara ne-am intersectat din nou cu triunghiul rosu (care venea din stanga), apoi am continuat spre dreapta si am iesit intr-o sa unde ajunge varianta care vine dinspre Malul Galben. De acolo am urcat mai departe prin padure si am ajuns la refugiu. Este prima data cand ajung in zona dupa deschiderea noului traseu si refacerea refugiului. Refugiul a fost refacut in intregime si arata foarte bine; traseul de asemenea arata bine: marcaje dese si indicatoare in punctele cheie.

Dupa o pauza de jumate de ora la refugiu, ne-am echipat cu ham si coltari si am mers mai departe pe braul Cioranga. Stiam ca intrarea in Canion este a doua pe dreapta, imediat dupa valcelul cu Fereastra (pe care ne propusesem sa coboram la intoarcere). Insa iarna nu e ca vara: datorita zapezii nu am recunoscut intrarea in Valcelul cu Fereastra. Prin urmare, cand am ajuns la intrarea in canion, am ezitat, nefiind siguri ca acesta este (credeam ca e Valcelul cu Fereastra). Eu si Cosmin am mers putin inainte ca sa ne convingem. Dar nu am mai gasit nici o vale pe dreapta, asa ca ne-am intors la valcelul anterior. Am inceput sa urcam pe el si pe masura ce urcam, ni s-au spulberat indoielile. Acesta era intr-adevar Canionul Cioranga: serpuitor si larg, asa cum mi-l aminteam din iulie 2014.

In prima parte am urcat fara probleme. Toate saritorile erau acoperite cu zapada tare, care tinea bine la coltari. Dupa vreo 10-15 minute, am ajuns la primul obstacol: o saritoare cu putine prize si cu ceva gheata in partea superioara. Vara este un horn acolo, pe care in iulie 2014 l-am urcat destul de greu (era umed si inalt; imi amintesc ca ne-a dat Stix un anou de care ne-am tinut). A incercat mai intai Victor cu pioletii tehnici, dar nu a reusit. Dan, fiind cel mai inalt din echipa, avea mai multe sanse de izbanda, asa ca a incercat si el. Nu a reusit din prima, dar a reusit imediat dupa ce i-a dat Victor pioletii tehnici. Am fost pe faza si am filmat scena (gasiti filmuletul un pic mai jos). Odata iesit in partea superioara, Dan a improvizat un amaraj cu 2 pioleti, 2 carabe si un reverso. Intre timp, eu am incercat sa ma catar fara rucsac pe partea dreapta, unde era o fereastra in stanca. Prizele erau bune si as fi reusit daca nu era asa de frig. Dar mi-au inghetat mainile (desi aveam manusi), asa ca am renuntat si am asteptat si eu coarda. Dan ne-a asigurat acolo pe toti. Ajutati de pioletii tehnici, am reusit sa urcam destul de repede.

Ne-am strans echipamentul si am pornit mai departe. Se vedea deja Saritoarea Neagra, adevarat bastion de cucerit si nu doar o simpla saritoare. In iulie 2014 am catarat-o prin stanga (Stix s-a dus cap si ne-a asigurat). Cei 3 tipi care urcasera sambata trecuta o catarasera prin dreapta. Dupa o analiza vizuala rapida, am decis ca varianta din dreapta este mai grea, asa ca ne-am repliat spre stanga, unde cunosteam pitoanele. Am improvizat o asigurare la piolet si a plecat Cosmin cap. A reusit sa asigure primul piton, dupa care nu a mai putut sa inainteze pentru ca i-au inghetat mainile. S-a dat jos si am incercat eu. Am reusit sa urc un pic, am gasit un piton, insa era asa de prost pus si de ingust, incat nu am putut sa-l folosesc (nu intra nici o bucla in el). Cu vreo 30 cm mai sus era un piton cu inel, insa nu am reusit sa ajung la el. Trebuie mentionat ca ma cataram cu coltari pe o fisura foarte ingusta si cu manusi in maini, asa ca nu prea simteam prizele. Asta e – iarna nu e ca vara !! Am incercat sa urc cat am putut, am cazut in coarda, am incercat din nou, mi-a cazut o bucla echipata (am recuperat-o la intoarcere), dupa care am renuntat. Am hotarat sa incercam prin dreapta, desi varianta aceasta mi se parea horror, mai ales in partea superioara, unde nu mai erau prize, ci doar zapada si gheata.

Insa in dreapta erau pitoane chiar la nivelul nostru. Cosmin s-a asigurat in zelb si m-a luat pe coarda. M-am chinuit putin sa asigur urmatorul piton, care nu era departe, dar nu am reusit sa ajung la el. Imi era foarte greu sa ma catar cu manusile in maini. Din fericire, m-a ajutat Cosmin – mi-a pus el prima bucla. Am mers apoi spre dreapta pe fisura si am reusit sa asigur urmatorul piton. Acolo urma un bolovan chiar in fisura. Intrucat nu simteam deloc prizele, am decis sa-mi dau jos manusile. M-am catarat mult mai usor fara manusi; de fapt, daca nu le dadeam jos, nu as fi reusit deloc sa inaintez. M-am chinuit mult sa ma cocot pe bolovanul acela, dar cu un pic de ramonaj am reusit pana la urma. Dupa ce am trecut de bolovan, am continuat pe fisura spre stanga si am ajuns la un piton prevazut cu o cordelina. Am asigurat si acest piton si m-am odihnit putin. Am analizat apoi situatia: ma asteptau inca 2 pitoane, dupa care pasul traseului si asigurarea finala la vreo 2 metri mai in fata. Nu imi era frig, insa incepusera sa ma lase bratele. Cu un efort considerabil am reusit sa asigur si urmatoarele 2 pitoane.

Eram acum in fata celui mai greu pas de catarare pe care l-am facut vreodata pe timp de iarna. Saritoarea se termina cu un horn fara prize, deasupra caruia era un pic de gheata acoperita cu zapada. Aveam la mine un piolet tehnic, pe care urma sa-l folosesc ca sa ies din horn. Am incercat mai intai sa ma fixez bine pe picioare in horn (cu un sprait enorm), insa tot mai trebuia sa urc putin ca sa ma apropii de buza hornului. Prizele erau foarte proaste, mai ales la picioare, ceea ce ma forta sa stau foarte incordata cu coltarii pe niste prize minuscule. Am reusit sa infig pioletul in partea din fata a hornului, dar zapada nu era buna, asa ca in momentul in care am vrut sa ma ridic, am cazut in coarda. Din fericire nu m-am lovit prea tare (doar un pic la un genunchi). Imi venea sa renunt. I-am intrebat pe baieti daca vrea cineva sa incerce pasul final in locul meu pentru ca eu ma simteam epuizata. Nu se simteau nici ei atrasi. Probabil se gandeau ca daca nu reusesc eu, n-ar reusi nici ei. Le-am zis ca ma odihnesc un pic, dupa care mai incerc o data. De data asta am abordat hornul pe partea stanga, unde era un pic de gheata. Am am reusit sa infig coltarul stang si aveam astfel priza de picior. Cu celalalt picior eram inca pe peretele drept al hornului, intr-un sprait incomod si obositor. Am infipt apoi pioletul deasupra hornului in stanga, unde era mai multa gheata. Am incercat sa ma ridic si aproape am reusit, cand dintr-o data a cedat gheata in care era infipt pioletul. Am simtit cum alunec, am incercat sa ma redresez, dar mi-am pierdut echilibrul si am cazut. Nu m-am lovit, dar am ajuns cu capul in jos si cu coarda intre picioare. Primul gand a fost “ce caut in pozitia asta ?!”. Chiar am glumit cu baietii – le-am zis “sunt ok, dar ma aflu intr-o pozitie nefireasca”. Au confirmat si ei “da, e foarte nefireasca !!”

Ne-am amuzat un pic, dupa care Cosmin mi-a dat un pic de coarda ca sa ma apropii mai bine de stanca si sa ma redresez. Prin nu stiu ce fel de miracol, am reusit sa revin la pozitia normala. Am decis ca ne ajunge si ca ar fi timpul sa recuperez buclele si sa cobor. In cateva minute am fost jos, complet epuizata, dar fericita ca am scapat cu bine din aventura. I-am multumit lui Dumnezeu pentru protectie (m-am ales doar cu cateva vanatai, dar nimic rupt). Partea buna este ca am depasit teama de caderea in coarda. De fapt, lucru uimitor: nu am simtit deloc frica, nici inainte de cadere (cand stiam ca urmeaza sa cad), nici in timpul caderii. Pur si simplu am lasat corpul sa gestioneze caderea si a fost ok. Cu siguranta au fost si cativa ingeri in preajma care mi-au amortizat caderile, altfel putea sa se termine rau. Un alt lucru bun: desi obosita si un pic socata dupa ultima cadere, am ramas calma si am reusit sa ma concentrez la ce am de facut inainte de rapel (fixarea corzii in reverso si a prusicului). M-am bucurat sa constat ca reactionez bine in conditii de stres (imi pastrez luciditatea si pot sa ma asigur cu atentie).

Le-am spus baietilor ca regret ca nu am reusit sa trec pasul, dar ei m-au felicitat pentru curaj si s-au bucurat ca am scapat fara sa ma accidentez. Le-am spus de asemenea ca imi pare rau ca i-am facut sa inghete, in timp ce eu m-am distrat cel mai mult si fiind in miscare, m-am incalzit. Adevarul este ca mi-a placut catararea, desi a fost foarte dificila. Mi-a placut ca mi-am atins si chiar depasit limitele. Si mi-a prins bine sa vad cum reactionez in astfel de situatii. Unde sa invat lucrurile astea, daca nu la antrenamentele pe care le fac aici in tara ?

Chiar daca nu am reusit sa catar Saritoarea Neagra, nu privesc asta ca pe un esec. Esec inseamna sa nu incerci. Noi am incercat, dar de data asta saritoarea a fost mai puternica (la sfarsit nu am mai avut forta ca sa ma ridic din horn). Am acceptat realitatea si ne-am intors. Ne mai antrenam si o vom face data viitoare.

Era deja in jur de ora 16 cand am inceput retragerea. Intre timp, vremea se stricase: a coborat tot mai mult ceata si a inceput sa ninga. Ne-am dat seama ca exista si o parte buna in faptul ca ne-am retras tot prin canion: daca am fi continuat, ne-ar fi luat foarte mult timp sa urcam toti saritoarea si sa ajungem in Valcelul cu Fereastra, pe unde urma sa ne retragem. S-ar fi facut foarte tarziu si retragerea ar fi putut sa devina riscanta in conditii meteo nefavorabile (incepea deja codul galben in judetul Brasov).

Insa asa ne-am miscat repede. Am coborat rapid pana la hornul unde ne-a asigurat Dan la urcare. In timp ce ma uitam unde am putea pune coarda pentru rapel, am observat o cordelina prinsa intr-o stanca deasupra hornului. La urcare n-am vazut-o pentru ca era acoperita cu zapada, dar intre timp zapada se curatase si se vedea stanca. Asta ne-a usurat foarte mult retragerea. Din fericire, Dan a gasit si bucla lui Cosmin, pe care o scapasem eu in Saritoarea Neagra – varianta din stanga. In cateva minute am iesit inapoi in poteca, dupa care am ajuns rapid la refugiu. Am facut o scurta pauza pentru ceai cald si ceva dulce. La 16:50 am reluat coborarea. Ne gandeam sa ne retragem tot pe unde am venit, dar odata ajunsi la intersectia cu Valcelul Nisipos, ne-a picat fisa ca cel mai usor si rapid ar fi sa coboram pe traseul marcat. Asa ca am aprins frontalele si am coborat mai departe pe triunghi rosu.

Totul e bine cand se termina cu bine, dicton adevarat si in cazul nostru. Pe la 6 jumate seara eram inapoi la masina si in jur de 7 la Zarnesti. Pe la 8 fara 20 am ajuns si eu acasa, franta de oboseala, dar atat de fericita de tura “hardcore” de care am avut parte. Am facut si inventarul vanatailor: erau destul de multe, cred ca am atins un record personal 🙂 Duminica dimineata m-am trezit cu o febra musculara generalizata, inclusiv la muschii gatului ! De ce febra musculara la gat ?! Ca doar nu m-am catarat cu gatul ?! 🙂 Probabil datorita incordarii de pe ultima bucata. Duminica dupa-amiaza am aflat ca Ionut a ajuns si el cu bine la Bucuresti (a plecat din Brasov duminica la pranz pe o ninsoare zdravana; exista riscul sa ramana blocat pe undeva, dar din fericire s-a mers bine pe DN1). Aceasta fiind povestea, va invit acum sa va bucurati de poze si de video-clip.

Această prezentare necesită JavaScript.


Responses

  1. Bravo Andra. Frumos povestit. Parca ti-ai mai schimbat putin stilul. Imi place.

    • Servus Traian,

      multumesc frumos pt mesaj. Nu mi-am propus in mod intentionat sa-mi schimb stilul, cred ca a evoluat odata cu experienta. Ce anume ti se pare ca e schimbat ?


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: