Publicat de: Andra Bunea | 08/02/2016

Creasta Costila-Galbinele dus-intors (6 febr. 2016)

Vorbisem cu Cosmin si Victor inca de la inceputul saptamanii sa facem o tura “hardcore” in Bucegi. Initial ne gandisem la Albisoara Crucii (AC), pe care am facut-o pe 19 sept. cu Cosmin pe uscat, iar acum doream s-o facem si pe zapada. Cosmin a vorbit cu cineva care a fost pe AC la sfarsitul lui decembrie (Gaboru’) ca sa afle cum ar trebui abordata AC ca traseu de iarna. Gaboru’ i-a zis ca ei au urcat pe firul vaii cu asigurari mobile. Intrucat noi nu aveam deloc asigurari mobile, am renuntat la idee. Insa vremea se anunta buna, asa ca ne-am orientat spre o alta cunostinta mai veche, pe care am facut-o de 2 ori pe uscat si pe care ne doream foarte mult s-o facem si iarna: Creasta Costila-Galbinele (CCG), grad 3A, 10 LC.

Intre timp s-a clarificat prognoza pentru weekend: urma sa fie senin, insa foarte frig. Asta nu ne-a descurajat, ne-am gandit ca de-abia tine zapada la coltari daca e frig. Initial trebuia sa fim 2 echipe (Cosmin & Victor si eu & Dan), insa Victor s-a retras, asa ca am ramas doar trei. Cosmin s-a aratat putin sceptic la ideea de a face echipa de 3 (un cap cu 2 secunzi) pentru ca e foarte obositor sa tragi 2 corzi in loc de una, dar eu am insistat si pana la urma l-am convins sa mergem ca sa profitam de vremea buna (nu se stie cand mai prindem un weekend asa de frumos). Inarmati cu multe anouri (unele imprumutate de la prieteni) ca sa prelungim buclele, am pornit spre Busteni sambata dimineata la 6:00. La 7 fara 5 am plecat pe traseu de la Caminul Alpin. In jur de 8:30 eram la refugiul Costila, unde am facut o pauza ca sa mancam si sa ne echipam. CCG ne facea cu ochiul (se vedea de la refugiu), iar vremea superba ne imbia parca si mai mult la aventura. La ora 9:00 am inceput urcarea pe V. Costilei si dupa vreo 5 minute am cotit dreapta spre V. Galbinele. Am urmat acelasi traseu pe care l-am parcurs pe uscat in iulie 2014 si in august 2015, pentru care ne-am inspirat dintr-un jurnal de pe carpati.org (http://www.carpati.org/jurnal/creasta_costila-galbinele_-_un_pic_din_toate_in_peste_16_ore/2925/). Pe unul dintre protagonistii turei de pe carpati (Alex Manoliu) il cunoastem pentru ca ne-a insotit in 2014 in prima noastra abordare a crestei. Pentru identificarea lungimilor de coarda folosesc aceeasi numerotare ca in jurnalul de pe carpati.

Prima lungime consta dintr-o fata cazuta, care vara se poate catara si la liber. Acum era insa acoperita cu zapada si nu prea se vedeau asigurarile. Ca sa economisim timp, am preferat s-o urcam prin stanga tinandu-ne de jnepeni. Am ajuns astfel in prima regrupare si ne-am echipat ca sa plecam asigurati pe a doua lungime. Am hotarat ca eu si Cosmin sa facem cap schimbat, in timp ce Dan urma sa fie secund pe toate lungimile. Cosmin a plecat cap pe LC2, cea in care se ocoleste prin stanga si se face regrupare imediat in dreapta. Odata ajunsi acolo, am strans corzile si am mers mai departe printre jnepeni (LC3) pana in zona unde se poate intra in traseu dinspre V. Galbinele. De acolo trebuia sa urcam perpendicular spre perete, lasand in dreapta noastra Valcelul Florilor de Colt (conform descrierii din schita lui Kargel). Ambele dati cand am urcat pe uscat am facut aceasta portiune pe picioare, catarandu-ne cu atentie pe un teren destul de friabil si pe cateva lespezi inclinate. Acum insa nu se putea merge la liber acolo. Din fericire Cosmin a gasit un piton, asa ca am putut improviza o asigurare. Am pornit eu cap pe aceasta portiune, care mi s-a parut foarte dificila datorita faptului ca de la pitonul in care era asigurat Cosmin si pana in regruparea de dinainte de LC4 nu mai era nici o asigurare. Am improvizat o asigurare pe un colt de stanca, dupa care am urcat o fisura si am ajuns intr-un fel de jgheab flancat in dreapta de stanca. Din fericire, am gasit mai multi braduti si am pus pe dupa fiecare cate un anou. Insa cel mai greu a fost sa trag corzile: datorita zig-zagului in care m-am catarat s-a creat o frecare destul de mare – prin urmare, corzile veneau foate greu. Dupa un efort considerabil, am reusit sa ajung pe platforma unde incepe traseul “Domn Profesor” si am asigurat intr-o ancora. I-am adus destul de repede pe baieti, care inghetasera intre timp.

Cosmin a plecat imediat pe LC4, care merge putin pe platforma (spre stanga), urca apoi vertical, dupa care iese in creasta. Mi s-a parut destul de greu sa ma catar cu coltari pe LC4, dar pana la urma m-am descurcat. Mai departe am mers pe picioare printre jnepeni. Dupa asta vine LC5, unde se afla pasul traseului (un diedru). Cosmin mi-a zis ca ar vrea sa catere diedrul cu coltari sa vada cum este, dar ca nu are chef sa mearga cap. I-am zis ca ma duc eu cap, oricum era randul meu. Mi-am dat insa coltarii jos pentru ca imi era foarte greu sa ma catar cu ei. M-am descurcat mai bine in bocanci, dar chiar si asa se vedea diferenta fata de catararea in espadrile (inca un reminder, daca mai era nevoie, ca iarna nu este ca vara !!). M-am opintit un pic in lupta cu diedrul si pana la urma am reusit sa trec. Cand credeam ca s-a terminat partea cea mai grea a traseului, am ajuns la o platforma dincolo de care urma o portiune saraca in prize. M-am opintit si acolo, dar nu am mai reusit sa trec. Asa ca l-am adus pe Dan, care fiind mai inalt, avea sanse sa treaca mai usor. Dan a reusit intr-adevar sa treaca si sa puna urmatoarea asigurare intr-un piton cu inel. Acolo urma insa o fisura, care nu putea fi catarata direct (era prea ingusta). Solutia era sa iesi un pic spre dreapta, unde era si urmatorul piton. Dan a incercat sa treaca, dar nu a reusit, asa ca am incercat din nou eu. Dar nu am reusit nici eu: eram deja destul de obosita si nu aveam nici prize bune de picioare. Era foarte greu cu bocancii in fisura aceea (cu espadrilele ar fi fost altceva). Insa chiar daca as fi avut espadrilele la mine, nu ar fi fost prea placut sa ma catar in espadrile la -10 sau -12 grade.

I-am spus lui Cosmin ca nu reusesc sa mai avansez si ca prefer sa facem regrupare pe platforma aceea. L-am adus si pe el pentru ca isi dorea sa catere diedrul; s-a descurcat foarte bine si i-a placut. Odata regrupati aproape de iesirea din LC5, am reevaluat situatia: era deja 4 fara un sfert – merita oare sa fortam trecerea ? Probabil ca asta a fost cea mai grea LC, deci ce urma era mai usor, dar tot ne-ar fi luat inca 3-4 ore ca sa terminam traseul. Dupa iesirea din traseu mai este de mers destul de mult pana in platou. Pe intuneric asta insemna inca 2 ore. Avea oare vreun sens sa fortam trecerea si sa ajungem in platou la 10 noaptea ? Nu eram pregatiti pentru bivuac si nu ne doream asta sub nici o forma. Raspunsul era evident: am decis in unanimitate sa ne retragem pe unde am venit. Aveam macar sanse sa coboram pe lumina.

Am trecut imediat la fapte: am innodat corzile (am folosit nodul in 8 prin urmarire) si am inceput rapelul. Cosmin a plecat primul, Dan al doilea si eu ultima. Odata ajunsi in regrupare, am tras corzile, le-am strans pe umeri si am coborat pe picioare portiunea cu jnepeni. Am pus apoi corzile in ancora in care ne asigurase Cosmin mai devreme si am coborat mai departe. Odata ajunsi pe platforma de pe care il asigurasem pe Cosmin, am avut parte de prima peripetie: am tras de coarda cu nodul, insa coarda nu venea pentru ca noi o trageam putin oblic si ea se blocase intr-o fisura. M-am dus mai la stanga ca sa fiu exact sub punctul de asigurare, dar tot nu venea. Am tras cu toata forta, dar nimic. Se pare ca se blocase nodul in ceva. Ma vedeam deja urcand pe coarda cu prusice ca s-o deblochez 😦 Atunci Dan mi-a sugerat sa trag putin de celalalt capat si asa am reusit s-o deblochez. Am coborat destul de usor urmatoarea LC (unde am asigurat eu prin braduti), apoi am mers pe picioare pana la regruparea de dupa stanca. Aceasta LC fiind scurta, am pus o singura coarda ca sa facem rapel in partea cealalta. Numai ca odata ajunsi in partea cealalta, am avut parte de a doua peripetie: iar nu venea coarda. Acum era de inteles, pentru ca venea de dupa stanca, deci era frecare mare. M-am asigurat cu zelbul intr-un trunchi de copac plasat parca strategic acolo, am pus un picior pe stanca si am tras din nou de coarda. Tot nu venea. Mi-am prelungit zelbul si m-am catarat pe stanca mai aproape de regrupare – de data asta am reusit sa recuperam coarda.

Mai departe a mers usor: am pus din nou ambele corzi si am ajuns intr-un loc de unde se putea cobora la coltari si piolet. In 15 minute am fost la refugiul Costila (la ora 19:00), iar la 20:30 am fost la masina. Ne-am felicitat pentru ideea de a ne retrage suficient de repede ca sa nu ne prinda noaptea in traseu facand rapel. Desi nu am facut decat jumate din CCG, ne-am bucurat foarte mult de aceasta tura: am avut exercitii faine de catarare si de rapel, peisaj superb si un spirit de echipa excelent. Iar ca bonus, am avut si muzica (se auzea foarte bine muzica de pe partia Kalinderu), asa ca incepand cu ora 11 ne-am simtit ca la discoteca in aer liber 🙂

 

Această prezentare necesită JavaScript.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: