Publicat de: Andra Bunea | 14/03/2016

Creasta Balaurului in ceata si coborare pe Morar (tot in ceata), 13 martie 2016

Planuisem sa iesim pe munte sambata 12 martie, dar prognoza nu a fost favorabila (se anuntau precipitatii), asta dupa ce si vineri meteorologii ne-au amenintat cu ploi si zapezi insemnate cantitativ. Insa vineri, desi a fost innorat toata ziua, nu a plouat. Nici sambata nu a plouat, ba chiar a iesit soarele si a fost caldut (8-9 grade). Noi insa „ramasesem la sol” pentru ca ne asteptam sa ninga pe munte. Ca sa nu stam chiar degeaba, le-am propus baietilor sa mergem la sala de catarare. Cand am vazut ca iese soarele si se incalzeste, am schimbat planul: am mers la catarare pe Tampa. Nu am facut cine stie ce trasee, dar am petrecut timp in aer liber si ne-am antrenat un pic. Oricum, prefer intotdeauna (daca am de ales) sa ma catar la stanca in loc de panou.

Tura de sambata a fost astfel amanata pe duminica pentru ca prognoza era favorabila (senin dimineata, innorat dupa-amiaza). A fost insa a doua pacaleala de la meteorologi (pe langa cea de sambata): pe munte nu a fost senin decat foarte putin dimineata; a fost apoi ceata toata ziua. Dar noi nu aveam de unde sa stim ca asa vor sta lucrurile. Prin urmare, am pornit spre Bucegi duminica la 7:15 eu, Dan, Razvan si Ionut, hotarati sa facem Creasta Balaurului (1B). Motivul principal pentru care am ales Creasta Balaurului (CB) era faptul ca ninsese recent. Conform ANMH, riscul de avalansa in Bucegi la peste 1800 m a crescut in ultimele zile de la 2/5 la 3/5. In aceste conditii, nu puteam risca sa ne bagam pe vai, asa ca am preferat sa facem o creasta. Cel mai potrivit traseu era CB, pe care eu si Dan o aveam restanta din 6 dec. 2015, cand ne-am intors de la jumatea ei pentru ca se innopta si era foarte multa zapada.

Am urcat cu masina pana aproape de cabana Diham, scurtand astfel drumul pe care il aveam de parcurs pana la intrarea in V. Morarului (unde incepe poteca spre CB). La 8:05 am plecat de la masina, iar la 9:10 eram deja in V. Morarului si admiram valcelele pline de zapada care urca pe fata Nordica a Morarului. In acel moment am vazut o pata de cer senin, care ne-a dat sperante ca prognoza se va adeveri. Insa in afara de acea pata (care a disparut rapid), atat Creasta Morarului cat si CB erau acoperite de ceata.

Dupa o scurta pauza, am luat-o la dreapta si am urcat prin padure spre Saua Timbalului (sau poienita Timbal). Ca sa evitam zapada acumulata in zonele deschise, am preferat sa urcam prin padure si am iesit astfel mult mai sus de Timbal, avand in dreapta un perete stancos. L-am ocolit prin stanga si am ajuns in valcelul unde am innotat prin zapada data trecuta. Cand am ajuns la baza crestei, am luat-o la stanga (data trecuta am luat-o la dreapta si ne-am chinuit foarte mult sa ajungem in creasta); am escaladat un mic perete stancos, dupa care am coborat intr-un valcel cu zapada si am urcat pe el pana la locul unde incepe traseul. Era in jur de 11:15. Cand am iesit in creasta, eram deja in ceata. Din acel moment, am continuat numai in ceata, care a devenit tot mai densa pe masura ce urcam. Eu speram totusi ca ceata va ramane pe vale, iar sus va fi senin (ca doar asa spunea prognoza). Am continuat sa urcam cu nadejdea ca vom avea parte de un peisaj superb cand vom fi deasupra norilor (asa cum mi s-a intamplat de atatea ori in Bucegi).

Parcurgerea crestei nu ni s-a parut dificila. Cu exceptia unor pasaje scurte care necesitau catarare sau traversare, am mers constant pe poteca ce serpuieste de-a lungul crestei. A fost o dovada de perseverenta din partea noastra sa urcam pe o ceata care ne permitea sa vedem doar la 15-20 m. Nu era multa zapada proaspata pe creasta, asta probabil si pentru ca o spulberase vantul. La 13:15 am ajuns in saua unde iese firul din stanga al V. Bucsoiului. Se vedea inca peretele stancos al valcelului. Insa dupa cele 15 minute de pauza petrecute acolo, ceata a devenit atat de densa, incat peretele respectiv nu se mai vedea deloc.

Sa vorbim acum si despre variantele de coborare la care ma gandisem cand am propus acest traseu. Varianta principala – conditionata de vreme si de zapada – era sa urcam pe vf. Bucsoiu si sa coboram spre Prepeleac pe banda rosie (traseul Deubel). Am renuntat insa la aceasta varianta cand am vazut ca ceata a pus stapanire pe munte. Fara vizibilitate buna, nici nu se punea problema sa coboram pe Deubel. Mai aveam la dispozitie 2 variante: urcare la Omu’ si coborare pe Morar – solutie pe care o preferam pentru ca era mai rapida si ne scotea inapoi in V. Morarului (cel mai aproape de masina), sau intoarcere pe unde am venit. Aceasta din urma era solutia de avarie, pe care am fi aplicat-o numai daca nu puteam sa ajungem in siguranta la Omu’.

Le-am explicat baietilor cele 2 solutii si le-am propus sa incercam varianta Omu’ – Morar, care depindea foarte mult de capacitatea noastra de orientare prin ceata. Am propus aceasta solutie pentru ca stiam zona si vizualizam traseul pe harta mea mentala: din locul unde eram, trebuia sa mergem usor spre stanga pana dadeam in saua Bucsoiului (banda rosie); de acolo trebuia sa o luam la stanga pe marcaj pana la Omu’. Stiam ca nu se poate intra pe Morar direct din saua Bucsoiului din cauza ruperilor de panta. Cea mai sigura cale de acces spre Morar (mai ales pe timp de ceata) era sa urcam la Omu’, sa ajungem la statia meteo, iar de acolo sa facem stanga. Mai departe era relativ simplu: urma sa mergem numai la vale, cu conditia sa fim atenti si sa evitam ruperile de panta de pe Morar.

La 13:30 porneam din locul unde am facut pauza de masa. In cateva minute am ajuns la traseul marcat si am facut stanga. Spre marele nostru noroc (v-am spus doar ca Dumnezeu ii ajuta pe cei curajosi !), erau urme recente spre Omu’. Daca nu am fi avut urme, ne-am fi intors si am fi aplicat solutia de avarie, pentru ca ne-ar fi fost imposibil sa ne orientam in ceata aceea densa (vedeam la maxim 2-3 m). Dar urmele ne-au ajutat sa ajungem cu bine la Omu’. Chiar si asa, dupa ce am trecut de indicatorul “300 m pana la Omu’- Atentie in conditii de ceata” 🙂 :), am pierdut la un moment dat urmele si am inceput sa ne invartim in loc. Din fericire, le-am regasit putin mai sus si am ajuns cu bine la cabana. Odata ajunsi la cabana, am reperat imediat locul: stiam ca daca stau cu spatele la cabana, am la picioare V. Cerbului. Ca sa intram pe Morar, trebuia sa facem total stanga. Am aplicat aceasta tehnica si am constatat ca functioneaza: dupa vreo 100 m de plat, am inceput sa coboram. Era 14:45. Am fost tot timpul atenta la consistenta zapezii: stratul nou nu era prea mare (vreo 10-12 cm) si statea bine peste cel vechi. Zapada nu o lua la vale cand puneam presiune pe ea, deci nu era risc de avalansa (zapada a fost de fapt excelenta: am coborat pe calcaie pana jos).

Nu mi s-a mai intamplat insa niciodata sa cobor in orb. Nu vedeam decat pe o raza de 1m fata de locul unde puneam bocancul, ceea ce nu era prea comod in conditiile in care coboram o panta si trebuia sa fim atenti sa nu cadem. Am decis sa ne legam in coarda ca sa ramanem grupati si sa franam caderea in cazul in care unul dintre noi aluneca. Eu am mers prima pentru ca stiam topografia vaii. Am inceput sa coboram cu pasi constanti si atentie maxima, nevazand insa nimic. Din loc in loc reuseam sa distingem cate o stanca la 5m, ceea ce ne era de folos pentru ca puteam astfel sa ne orientam (sa stim care este directia in jos). La un moment dat am ajuns intr-un loc plat si am simtit ca incepem sa urcam. Acolo ne-am invartit putin in loc, dupa care am schimbat directia de mers; am constatat ca urcam din nou, asa ca ne-am intors in punctul initial. Din fericire, se vedeau urmele, asa ca am putut sa revenim pe ele.

Cum-necum, am reusit din nou sa gasim directia “la vale” si am continuat in aceeasi cadenta constanta. Pe masura ce coboram, ceata nu mai era asa densa. Am reusit astfel sa vedem cateva stanci la 7-8m. Stiind ca exista o rupere de panta in caldarea superioara a vaii, am evitat stancile prin stanga si am coborat pe un valcel abrupt, dar plin cu zapada. Aceasta miscare a fost salvatoare: dupa ce am coborat valcelul, am vazut in dreapta noastra un perete stancos foarte inalt – deci acolo era ruperea de panta. Avand in vedere ca pana acolo am mers bajbaind, unica regula fiind sa-i dam tot timpul la vale, pot sa spun ca singura explicatie a reusitei este ca m-au condus ingerii de mana prin acel white out complet (m-am rugat ca Dumnezeu sa ma ajute sa gasesc calea).

Din acel moment, coborarea a devenit mult mai usoara: am inceput sa distingem peretele stancos din stanga, apoi panta de sub picioarele noastre pe o distanta de 10-15m. Era deja un lux. Stiam ca la un moment dat se termina caldarea superioara si valea se ingusteaza. Le-am spus baietilor ca in momentul in care vom vedea ambii versanti ai vaii, suntem pe teren sigur. Nu a mai trecut mult si am vazut versantii. Am scos un strigat de bucurie si am sarbatorit evenimentul cu o scurta pauza. De acolo stiam ca va fi foarte usor daca firul vaii este plin cu zapada. Din fericire, era. In 25 minute am fost jos (in locul unde facusem dimineata dreapta ca sa intram spre CB). Am facut din nou o pauza, in care ne-am dezechipat. La 16:30 am plecat de acolo, iar la 17:20 am fost la masina. La 18:30 eram deja acasa, obosita, dar incantata de aventura. Pe drumul de intoarcere am facut si un scurt debriefing al turei: ne-am declarat foarte incantati de experienta castigata si de modul in care am cooperat/comunicat. Am tras si concluzia de rigoare: poti sa mergi si pe ceata doar daca cunosti bine zona; altfel, solutia cea mai sigura este sa te intorci pe unde ai urcat.

De data asta am facut putine poze, dar cele pe care le-am facut ilustreaza foarte bine etapele traseului. Iata si un scurt fimulet facut de Ionut.

Această prezentare necesită JavaScript.

 


Responses

  1. Ati cam balurit ceva. Noroc ca stiai zona ca altfel nu va vedeam bine. Asadar indreptatita concluzia ca e bine sa mergi pe ceata doar daca stii bine zona.

    • De acord. Nu m-as fi bagat la nimereala. Dar faptul ca am fost de multe ori pe acolo si aveam repere mi-a fost de folos. De fapt, cel mai important a fost sa ajungem la Omu’, ca de acolo nu mai era asa greu (trebuia doar sa fim atenti la ruperile de panta de pe Morar). Iar la Omu’ am reusit sa ajungem pt ca erau urme. Lucrurile s-au legat pana la urma. Daca nu erau urme, ne intorceam pe unde am venit.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: