Publicat de: Andra Bunea | 17/04/2016

V. Bucsoiului (Valcelul de sub varf) si Creasta Balaurului (16 aprilie 2016)

Caldura din ultima vreme m-a determinat sa aleg de data asta o vale nordica. Era clar ca pe vaile sudice nu mai e de urcat (am vazut sambata trecuta ce moale era zapada pe V. Alba), asa ca m-am gandit imediat la V. Bucsoiului (1B, vale cu expunere nordica), pe care n-o mai facusem in conditii de iarna de 3 ani. Am urcat atunci cu Razvan-Luminosu’ pe Valcelul de sub varf, care iese chiar sub vf. Bucsoiu. Am decis sa facem acelasi traseu pentru ca Valcelul de sub varf mi se pare mai dificil decat firul din stanga al V. Bucsoiului, deci mai potrivit pentru o tura de antrenament.

Au fost prezenti la aceasta tura Razvan si Ionut. Dan nu a putut sa vina pentru ca a lucrat. Varianta de coborare evidenta era Creasta Balaurului – si asta nu pentru ca este cea mai apropiata de vf. Bucsoiu, ci pentru ca voiam sa ne luam revansa fata de tura din 13 martie, cand am urcat pe Balaur in ceata si nu am vazut nimic. Daca tot suntem din nou in zona (mi-am zis), macar sa profitam de ocazie si sa vedem acum peisajul pe care nu l-am vazut atunci.

Cu acest plan in minte, am pornit pe traseu la 8:45 de la Gura Diham. Am urcat pe banda rosie pana la Poiana Izvoarelor si Pichetul Rosu, apoi drept inainte pana la intrarea pe V. Bucsoiu. La 10:15 eram in Poiana Bucsoiu, insa nu ne-am oprit acolo, ci am decis sa mai urcam putin pe stanci (nu era zapada la intrarea pe vale) si sa facem pauza mai sus cand va trebui sa ne echipam. Dupa vreo 10 minute de catarare pe stanci am ajuns la zapada. Ne-am oprit sa mancam si sa ne punem coltarii. La ora 11:00 porneam in sus pe o zapada inmuiata deja de soarele puternic care incalzea valea. Era incredibil de cald pentru jumatatea lui aprilie. Zapada acoperea insa toate saritorile pana in punctul de bifurcatie intre cele 2 fire ale vaii. Noi am intrat pe firul din dreapta, care a fost plin pana sus. Pe firul din stanga de asemenea zapada parea sa fie continua pana sus.

Panta nu ni s-a parut dificila pana la intrarea pe firul din dreapta (un fel de V. Alba = 1A). Insa dupa aceea, panta a inceput sa creasca semnificativ. Imi aminteam ca panta este foarte mare de la incursiunea din 2013. Am caracterizat atunci experienta prin urmatoarea comparatie: “parca as urca pe scara in pod !” Singurul avantaj pe firul din dreapta a fost faptul ca zapada era mai tare, ceea ce ajuta totusi la urcare. Ionut era in fata, iar eu si Razvan veneam mai agale in urma lui (panta aceea ne cam terminase). Ionut a ajuns la singura saritoare de pe traseu, care de departe parea destul de abordabila (era acoperita complet cu zapada). Insa la un moment dat il vedem ca se descatara si ne spune: “luati-o prin dreapta, aici zapada este foarte moale”. In dreapta era un fel de jgheab care urca pe un tapsan pe care zapada incepea sa se topeasca.

I-am spus lui Razvan sa mearga si el spre dreapta, in timp ce eu voi incerca totusi sa urc saritoarea aceea. Asa cum spuneam, de departe parea abordabila, asa ca nu aveam de gand s-o ocolesc inainte de a incerca s-o catar. Odata ajunsa la baza ei, am vazut cum stau lucrurile: desi acoperita complet, zapada era instabila (nu tinea la piolet). Pana la un moment dat se putea urca pe zapada de la baza ei (si aceea in curs de inmuiere), dar mai departe nu se mai putea inainta decat prin catarare verticala. Daca zapada ar fi fost tare, s-ar fi putut urca fara probleme la coltari si piolet. Dar in conditiile actuale, nu se putea face asta. A trebuit asadar sa ma retrag si sa urc si eu jgheabul din drepta, pe care se catarasera deja cu success Ionut si Razvan. La inceput am urcat pe o panta, dupa care am ajuns la o portiune verticala. Si aici zapada era moale, dar macar puteam infige pioletul in pamant. Am reusit sa trec fara probleme, insa cu mult efort datorita pantei accentuate.

Dupa ce am ocolit saritoarea, nu am mai revenit in firul valcelului (unde zapada era moale si ne afundam pana la brau), ci am continuat pe tapsanul din dreapta. Nu mai era mult pana sus, dar ne-a luat ceva timp sa urcam pentru ca panta era mare si zapada moale. Ultima portiune a fost cea mai abrupta. Nu am reusit sa o urcam decat cu ajutorul pioletului, pe care il infigeam puternic in pamant, dupa care ne trageam efectiv in el ca sa ne ridicam. La ora 14 eram sus, unde Ionut ne astepta de vreo 15 minute. Am decis sa mergem mai intai pe varf (care era putin mai sus in dreapta) sa facem poze, apoi sa coboram spre Creasta Balaurului si sa cautam acolo un loc ferit de vant ca sa mancam. Cand am iesit din Valcelul de sub varf, am vazut mai jos 4 persoane care tocmai iesisera din celalalt valcel. Le-am facut cu  mana si am strigat la ei, dar nu ne-au auzit din cauza vantului puternic.

Peisajul era ireal de frumos. Albul zapazii de pe creste contrasta puternic cu verdele din vale. Vf. Bucsoiu (2.492 m) ofera o panorama de 360 grade (in toate directiile), de care nu am putut profita prea mult din cauza vantului. Dupa cateva poze cu steagul pe varf, am luat-o rapid la vale ca sa scapam de crivat. Am ajuns foarte repede in Creasta Balaurului si am coborat vreo 10 minute inainte sa gasim un loc ferit unde sa mancam. Am gasit pana la urma un loc unde nu mai batea vantul si de unde se vedea o parte din V. Morarului. Am putut admira cativa schiori care se bucurau de soare si zapada. Ne-ar fi placut sa fim si noi acolo cu schiurile, dar asta e – nu le poti avea pe toate in viata 🙂 De fapt, ne bucuram foarte mult sa fim pe Creasta Balaurului, pentru ca aceasta ofera o perspectiva superba asupra vailor si crestelor din jur.

Coborarea pe Balaur nu a fost dificila. Singura problema a fost ca pierdeam poteca din loc in loc, dar asta mi se intampla de fiecare data cand cobor pe Balaur, asa ca nu era ceva nou. Dupa ce am terminat cu creasta, ne-am dat jos coltarii si am continuat pe uscat coborarea pana in poienita Timbal. Acolo ne-am permis o pauza de 10 minute incalziti de soarele de amiaza. In acest timp am admirat versantul nordic al Crestei Morarului si valcelele abrupte care il urca. De acolo pana in firul Morarului am mai facut cam un sfert de ora pe poteca abrupta din padure. Era in jur de 18:00 – un pic mai mult decat credeam ca o sa ne ia acest traseu. Ne-a luat mai mult pentru ca nu ne-am grabit – si bine am facut. A fost o zi superba, asa ca merita sa ne bucuram din plin de soare si peisaj. Pe ultima portiune ne-am miscat repede pentru ca am gasit potecuta care trece pe langa cabana Coltii Morarului si coboara direct in forestierul din spatele cabanei Gura Diham. La ora 19 eram inapoi la masina.

A fost o tura superba si un antrenament excelent, atat de urcare in conditii de zapada proasta, cat si de descatarare pe stanci cu coltarii in picioare. Singurul dezavantaj al turei a fost ca ne-am cam ars pe fata de la soare. Exista insa si o parte buna in asta: ne sta bine bronzati !!

Această prezentare necesită JavaScript.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: