Publicat de: Andra Bunea | 24/04/2016

Rapa Zapezii – Rapa Mare – Acele Morarului (23 aprilie 2016)

Sambata asta (23 aprilie) am avut din nou parte de o tura de mare exceptie, atat prin dificultatea tehnica, cat si prin anvergura traseului. Nu am stat mult pe ganduri in alegerea traseului. Pe de o parte eram constienta ca s-a dus vremea vailor sudice, deci trebuia sa ma orientez catre o vale nordica. Pe de alta parte, imi ramasese o restanta de acum 4 saptamani (26 martie), cand am urcat cu Sebi pe Rapa Zapezii si Rapa Crucii, dar a trebuit sa ne intoarcem din Rapa Crucii pentru ca era tarziu si pentru ca zapada era foarte mare (innotam in ea pana la brau). Intrucat nu imi place sa las lucrurile neterminate, aveam de gand sa ma intorc in zona cat mai curand si sa incerc din nou catararea in conditii de iarna a Rapei Zapezii, cu iesire de data asta in Strunga Acului Mare prin Rapa Mare.

Iata descrierea pe care o face Walter Kargel in cartea „Muntii Bucegi: drumetie, alpinism, schi”:

„Rapa Zapezii, 2A, 4 ore

Permite o escalada completa a fetei nordice a Acelor Morarului din Poiana cu Urzici. Escalada se poate face pe 3 variante de la est la vest:

– Rapa Mare, care ia sfarsit in Strunga Acului Mare

– Rapa Crucii, care se ramifica, o ramura iesind printr-un horn in Strunga Degetelor, iar a doua in Strunga Acului de Sus.

Toate variantele ofera o escalada dificila.”

Eram foarte curioasa sa vad daca Rapa Mare se poate catara pana sus. Am facut de atatea ori Acele Morarului si de fiecare data -vazand cat de abrupte sunt valcelele care urca pe fata nordica- imi puneam intrebarea daca pot fi catarate. Cu acest plan in minte, am trecut la actiune. In primul rand am urmarit prognoza, asa cum imi sta in fire (adica de 10 ori pe zi !!), asteptand cu sufletul la gura o prognoza favorabila pentru ziua de sambata. Din fericire, prognoza a fost suficient de buna (senin in prima parte a zilei, innorat si precipitatii slabe in a doua parte), asta dupa ce marti si miercuri a plouat si a nins foarte mult in Bucegi.

Cel de-al doilea aspect care trebuia rezolvat era echipa: intrucat prietenii cu care ies de obicei pe munte erau toti ocupati, am gasit o solutie si in acest sens. Discutasem de mult cu Simona (o prietena din Bucuresti, pasionata si ea de catarare si alpinism) sa facem o iesire impreuna pe o vale abrupta. Afland ca este libera in weekend, i-am propus sa urcam pe Rapa Zapezii si Rapa Mare, sa facem Acele (in afara de Acul Mare, care nu poate fi urcat in sens invers) si sa coboram pe Valea Adanca (1A). Simona a acceptat imediat planul si mi-a spus ca va veni sambata impreuna cu Razvan (prietenul si partenerul ei de catarare).

Sambata dimineata la 8:00 am ajuns la Gura Diham, iar la 8:15 am plecat pe traseu pe poteca nemarcata care urca spre casa de vanatoare „Coltii Morarului”. In jur de 10:10 am ajuns in Poiana cu Urzici din V. Morarului, iar la 10:25 am pornit spre Rapa Zapezii, echipati cu ham, coltari, bucle, carabe etc. Eram constienta ca zapada s-a topit foarte mult si pe vaile nordice si ma intrebam cu o oarecare temere in ce stare se afla saritoarea pe care m-a asigurat Sebi data trecuta. Pe masura ce inaintam pe vale, se adeverea cel mai sumbru scenariu: saritoarea era descoperita, iar langa bolovanul imens care blocheaza valea se formase o rimaye (crevasa periferica). In plus, zapada din apropierea bolovanului era moale si nu oferea stabilitate.

Odata ajunsi la baza saritorii, am inceput sa cautam solutii pentru a o catara. Ne-am inteles de la bun inceput ca daca nu reusim sa o cataram, o sa ne retragem si vom urca pe V. Adanca (pe care o lasasem in dreapta putin mai jos). Insa mai intai aveam de gand sa incercam toate variantele posibile pentru a catara aceasta saritoare dificila, despre care stiam ca are un punct de asigurare deasupra. Dar in ce sa ne asiguram la baza ei ? Ne-am uitat in toate partile si nu am vazut nimic. Din fericire, Razvan a gasit in stanga o clepsidra, in care a putut sa plaseze un anou si sa improvizeze un punct de asigurare. Am plecat eu cap, pe de o parte pentru ca imi doream foarte mult sa imi „incerc puterile” pe aceasta saritoare, iar pe de alta parte pentru ca o mai catarasem si stiam unde e pitonul de deasupra. Asigurata de Razvan, am incercat pe rand mai multe variante:

– mai intai fisura din stanga de langa peretele stancos: nu am reusit pentru ca nu aveam prize suficiente la maini;

– am incercat apoi sa ma catar pe maldarul de zapada de la baza bolovanului si de acolo sa incerc o urcare spre stanga: nu a mers pentru ca stanca pe care ar fi trebuit sa urc de pe zapada era spalata si nu imi oferea prea multe prize;

– m-am repliat apoi spre dreapta si am incercat sa catar o fisura pe peretele din dreapta, care ma scotea deasupra bolovanului: nici asta nu a mers pentru ca miscarea era foarte intinsa si necesita multa forta in brate;

– tot in dreapta am incercat sa ma ridic de pe zapada si sa intru in fisura dintre bolovan si perete, dar nici acolo n-am avut sanse de izbanda pentru ca nu aveam prize nici la maini si nici la picioare.

Intre timp, aparuse o echipa numeroasa (6-7 persoane) mai jos in firul vaii. Dupa ce s-au uitat cateva clipe la noi, au luat-o la dreapta spre V. Adanca. Uff -am respirat eu usurata- ce sa caute o echipa asa de mare pe un traseu atat de dificil ? Si asa ne-a luat noua (doar 3 persoane) mult sa cataram saritorile, pe ei cred ca i-ar fi prins noaptea. Intotdeauna am fost de parere ca pe traseele dificile nu trebuie mers in numar mare pentru ca asta sporeste foarte mult timpul de parcurgere.

Eram la doua degete de a renunta sa catar saritoarea, cand mi-am zis „hai sa mai incerc o data abordarea de pe zapada de sub bolovan”. A fost ca o ultima zvacnire – adica macar sa stiu ca am incercat tot ce era omeneste posibil, si daca nu se poate – asta e, ne retragem si urcam pe V. Adanca. Exact aceasta ultima incercare „de adio” s-a dovedit a fi cea castigatoare. Nu stiu prin ce miracol, de data asta am vazut un piton intre bolovan si stanca de langa. Prima data cand am incercat sa ma catar pe acolo nu-l vazusem, dar acum l-am observat. Poate a iesit la iveala si pentru ca zapada se topea intr-un ritm accelerat. Am chiuit de bucurie si am inceput sa sper din nou ca nazdravana saritoare se va lasa in sfarsit imblanzita. Am plasat o cordelina in piton si o caraba in cordelina, am asigurat si am pornit mai departe.

De data asta am avut mai multe sanse de izbanda pentru ca am urcat fara rucsac si pentru ca am folosit pioletii tehnici ai Simonei. Aceste 2 masuri s-au dovedit a fi esentiale: nu as fi putut urca cu rucsac in spate (ma incomoda foarte mult) si nu as fi putut urca fara pioleti tehnici. Pioletii m-au ajutat sa gasesc prize suficient de bune ca sa avansez. Punctul critic a fost urcarea de pe maldarul de zapada pe stanca din stanga bolovanului. Dar odata plasata cordelina in piton, am folosit-o ca priza de mana si am putut astfel sa trec pasul dificil. Mai sus cunosteam deja dispunerea prizelor de data trecuta, cand m-a asigurat Sebi. Am abordat un alt bolovan prin fisura din dreapta, am facut cateva miscari de ramonaj, si iata-ma ridicata deasupra saritorii. De acolo am pasit in dreapta pe zapada, am mai urcat putin si am ajuns la punctul de asigurare (pe peretele din stanga). Dupa ce i-am adus pe Simona si Razvan, ne-am tras putin sufletul si ne-am imbracat (ni se facuse frig pentru ca am stat mult pe loc), apoi am pornit mai departe. Eram atat de bucuroasa ca nu am renuntat. Asta este o adevarata lectie de viata: uneori merita sa incerci de nenumarate ori, chiar si atunci cand orice noua incercare pare sortita esecului.

Nestiind ce ne asteapta mai sus, in acel moment am gandit „gata, am trecut de ce era mai dificil, de aici nu ne mai ramane decat sa urcam pe zapada”. Insa nu a fost asa. Am mai mers putin si am ajuns la locul unde se desprinde spre dreapta Rapa Crucii. Acolo Simona m-a intrebat cum procedam. I-am spus ca am mai urcat o data pe Rapa Crucii (desi nu pana sus) si ca nu mi se parea o provocare. In schimb, doream sa vad cum e Rapa Mare (continuarea Rapei Zapezii), mai exact daca se poate catara pana sus. Si in tot acest timp, Acele se vedeau atat de aproape, ceea ce ma facea si mai mult sa imi doresc sa urmam aceasta cale directa.

Am continuat asadar tot inainte. Dupa cateva minute am ajuns la o alta saritoare, nu asa de mare si de dificila ca precedenta, dar suficient de verticala incat sa ne blocheze trecerea. Simona stia de existenta ei (citise un jurnal pe net) si chiar ma intrebase unde e a doua saritoare. Cum eu nu intalnisem decat una data trecuta (cea pe care tocmai o catasasem), nu stiam ca mai este o saritoare. Insa cand am ajuns la ea, ne-am dat seama ca despre asta era vorba. Existau cateva variante de ocolire, toate destul de expuse. La prima vedere, mi s-a parut ca se poate urca prin stanga pe un tapsan de iarba si pamant. Am trecut deci la treaba. M-am catarat destul de usor pe prima bucata, dar apoi am ramas un pic blocata la un pas de echilibru, unde simteam ca nu am dreptul la nici o eroare. Am respirat adanc, m-am rugat la Dumnezeu sa ma ajute si am continuat cu miscari lente, care sa nu ma scoata din echilibru. Am reusit sa trec si am ajuns astfel deasupra saritorii. Am remarcat prezenta unor jnepeni in zona si le-am spus celorlalti: „daca e nevoie, pot sa va asigur la jnepeni”. Dar cand m-am apropiat de jnepeni – ce sa vezi ?! Un piton ! Excelent, hai ca am rezolvat-o si pe asta.

Am continuat apoi pe zapada, pe o panta din ce in ce mai mare. Valea se ingusta tot mai mult, ceea ce ne dadea de inteles ca mai avem putin si ajungem. Dar n-am ajuns prea repede pentru ca in calea noastra spre Strunga Acului Mare s-a mai interpus o saritoare (un horn inalt acoperit cu zapada). Ca de obicei, primul gand a fost sa ma duc sa vad cum arata de aproape si sa evaluez daca poate fi catarat sau nu. Hornul in sine nu era chiar asa de greu de catarat: fiind destul de ingust (circa 80-100 cm latime) oferea posibilitatea unui ramonaj. Problema venea insa de la zapada instabila de la baza lui. Am dat cu pioletul ca sa vad daca tine si m-am trezit ca zapada se rupe si cade in groapa de sub pragul de sus al hornului. Am batatorit putin zapada ca sa vad cat ramane si daca de pe ea m-as putea urca pe peretii hornului ca sa incerc apoi un ramonaj. Nu am reusit, asa ca m-am dat batuta.

Intre timp, Razvan a vazut pe peretele din dreapta 2 pitoane la vreo 3 m mai jos. In zona pitoanelor era o varianta de catarare care ocolea saritoarea. Ne-am zis: „OK, hai sa incercam varianta asta, iar daca nu merge – ne retragem pe unde am venit”. De data asta a pornit Razvan cap, iar eu l-am asigurat. A reusit sa treaca cu bine prima bucata (peretele vertical din dreapta hornului), apoi a luat-o in sus pe un tapsan de pamant si stanca, unde totul era deosebit de friabil. L-am intrebat cum stau lucrurile deasupra saritorii si mai ales daca vede vreun piton sau un colt de stanca la care sa ne asigure. Ne-a spus ca nu vede nimic si ca trebuie sa mai urce putin. Intre timp, un bolovan dislocat probabil de coarda a luat-o la vale in directia noastra. Simona l-a vazut si a strigat „piatra”. Dar bolovanul a cazut atat de repede, incat de-abia am avut timp sa ma aplec putin dintr-un gest reflex. Bun reflex pana la urma, pentru ca altfel bolovanul imi cadea in cap. La dimensiunile lui mi-ar fi spart nu doar casca, ci si capul. Dar asa, m-a lovit in omoplatul drept. Din spusele Simonei, m-a lovit cu partea plata si nu cu muchia, altfel mi-ar fi rupt vreun os. Pe moment am simtit o durere crunta, dar dupa cateva minute durerea a scazut in intensitate si simteam durere doar la efort. Din fericire, bolovanul nu m-a lovit nici in umar si nici in clavicula, insa am mai adaugat o vanataie la bogata mea colectie 🙂

Dupa ce a trecut socul loviturii, am strigat din nou la Razvan (ne auzeam greu) daca vede vreun loc de asigurare. Daca nu gasea nimic, trebuia sa inceapa retragerea, eventual sa descatere hornul si sa ne intoarcem. Din fericire, Razvan nu a renuntat prea repede si in cele din urma a gasit un colt de stanca la care ne-a asigurat. Eu si Simona am decis ca daca tot avem asigurare, sa incercam sa cataram hornul. A plecat mai intai Simona, care s-a descurcat foarte bine. Mi-a aruncat apoi coarda si am inceput si eu ramonajul. Ceea ce adineauri mi se paruse imposibil (urcarea de pe zapada pe peretii hornului), a devenit deodata posibil. Explicatia consta in siguranta psihica pe care ti-o da asigurarea atunci cand ai de facut miscari dificile. Peretii hornului ofereau cateva prize bune la maini, iar cu picioarele am reusit sa ma agat de cateva praguri si fisuri din stanca. Din fericire, zapada tinea foarte bine la iesirea din horn, asa ca am infipt pioletul si am reusit astfel sa ma ridic.

Iata deci ca am depasit si cea de-a treia saritoare. Oare o mai fi vreuna ? Din fericire, nu mai era nici una, firul vaii era acoperit complet cu zapada pana sus. Urcarea ultimilor metri ne-a umplut sufletele de bucurie: soarele ne zambea pe un fond de cer senin prin fereastra oferita de Strunga Acului Mare. Parca ne felicita pentru perseverenta si reusita noastra. La 16:30 am ajuns in Strunga Acului Mare, dupa 6 ore de asalt asupra Rapei Zapezii si a Rapei Mari. Desi extenuati si morti de foame, eram foarte incantati de reusita. Iata ca Rapa Mare poate fi catarata in conditii de iarna. Insa nu facusem in acel moment decat o parte din traseu. Intrucat am iesit in Strunga Acului Mare, nu aveam ca varianta de continuare decat sa parcurgem Acele Morarului spre dreapta. Pentru ca timpul ne statea impotriva, am decis sa ocolim Acele care pot fi ocolite (Degetul Rosu si Degetul Prelungit) si sa cataram doar Acul Crucii si Acul de Sus. Le-am catarat pe ambele asigurati. Nu au prezentat nici o dificultate, insa parcurgerea lor ne-a luat destul de mult timp: abia la 7 fara 10 am terminat cu Acul de Sus.

Intre timp, ceata pusese stapanire pe crestele si vaile din jurul nostru, astfel incat ne-a fost greu sa recunoastem intrarea in V. Adanca. Pentru ca nu o mai parcursesem de mult timp (am catarat-o o singura data pe uscat), nu ne puteam hazarda sa o coboram in orb. Nu ne mai ramanea decat sa urcam pe Creasta Morarului pana aproape de Omu’, iar de acolo sa intram fie pe Cerb, fie pe Morar si sa coboram apoi la lumina frontalelor. De preferat era sa coboram pe Morar pentru ca este inca zapada o buna parte din vale (se putea cobora mai repede) si ne scotea mai aproape de Gura Diham. Insa ceata devenea din ce in ce mai groasa, ceea ce facea orientarea din ce in ce mai dificila. Totusi, avand la activ experienta de la jumatea lui martie, cand am coborat V. Morarului complet in orb cu plecare de la cabana Omu’, stiam ca puteam repeta experienta daca era nevoie.

Cel mai greu ne-a fost sa urcam Creasta Morarului catre Omu’. Eram deja rupti de oboseala si mai aveam inca de mers. Am fost tentata la un moment dat sa ne lasam mai repede spre Morar inainte de a ajunge la Omu’, dar din fericire ne-a pazit Dumnezeu si nu am facut asta. Ar fi fost periculos pentru ca in zona aceea sunt foarte multe ruperi de panta. Este periculos si pe cer senin, insa pe ceata este de-a dreptul sinucigas. Asa ca a trebuit sa tragem de noi si sa mai urcam un pic catre Omu’. La un moment dat, am recunoscut locurile (panta lina de langa Omu), asa ca am propus sa incepem coborarea spre dreapta. In zona Omu’ vremea se stricase complet. Batea vantul si burnita, ceea ce reducea vizibilitatea la zero. Simona dorea sa mergem la Omu’ si sa ramanem acolo (cred ca puteam ramane peste noapte la statia meteo), dar eu am insistat sa coboram totusi pe Morar pentru ca este o cale de retragere foarte rapida. Le-am spus ca stiu zona si ca am mai coborat pe ceata, asa ca au mers pe mana mea. Perseverenta ne-a fost din nou rasplatita: dupa ce am coborat putin in vale, ceata a ramas deasupra, iar noi am putut sa vedem clar ce e mai jos. Eram intr-adevar in caldarea superioara a Morarului in apropiere de Omu. Din fericire, zapada era foarte buna si am putut sa coboram pe calcaie cea mai mare parte a vaii. Doar in partea inferioara a trebuit sa ne descataram putin pe stanci.

La 20:25 am inceput coborarea pe Morar, iar la 23:40 eram inapoi la Gura Diham. Am scos un timp destul de bun (3 ore si un sfert) avand in vedere gradul de oboseala in care eram. A fost o tura de anduranta, care ne-a intins la maxim limitele fizice si psihice. Dar tocmai asta mi-a placut: am simtit ca ma antrenez cu adevarat (asa cum am mai spus, mie nu imi place decat atunci cand este greu, pentru ca doar atunci simt ca ma antrenez). Nu ne-am asteptat ca tura sa ne ia atat de mult, de fapt nici nu am stiut cu exactitate ce obstacole vor fi pe parcurs, dar bucuria este cu atat mai mare ca am reusit sa terminam cu bine in conditii dificile. Am simtit din nou protectia lui Dumnezeu asupra noastra. Se stie ca la oboseala se fac cele mai multe erori, dar iata ca Dumnezeu ne-a dat putere si am reusit sa ne concentram pana la linia de sosire.

Ca o paranteza as vrea sa adaug ca nu am uitat de V. Adanca: sper sa am ocazia sa o fac in conditii de iarna in viitorul apropiat. De data asta insa, o voi aborda la urcare pentru a o descoperi cat mai bine (ce saritori sunt, ce grad) si pentru a vedea unde iese in partea superioara. Abia apoi voi putea sa o folosesc ca varianta de retragere din Creasta Morarului.

Această prezentare necesită JavaScript.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: