Publicat de: Andra Bunea | 02/08/2016

Imbratisarea „Uriasului” din a treia incercare: ascensiune pe Matterhorn 28-29 iulie 2016

Visul a inceput acum mai bine de 2 ani si jumate: spre sfarsitul lui 2013 mi-am propus pentru prima data sa escaladez Matterhonul (4.478 m) pe ruta elvetiana, iar in august 2014 am avut prima tentativa. Am urcat atunci singura pana la 4000 m (detalii aici: https://andrabunea.wordpress.com/2014/08/12/obiectivul-nr-2-matterhorn-solvay-4003-m-7-august-2014/). Nu mi s-a parut greu, asa ca mi-am propus sa ma intorc ca sa-l urc pana sus (in echipa cu altcineva). In 2015, la a doua incercare (detalii aici: https://andrabunea.wordpress.com/2015/08/25/uriasul-nu-s-a-lasat-imbratisat-incercare-de-ascensiune-pe-matterhorn-20-aug-2015/) am mers cu 2 prieteni, insa nu am reusit sa ajungem nici pana la 4000 m din cauza vremii si a starii traseului (ninsese de curand). Dupa intoarcere, eram gata sa renunt pentru ca era greu sa gasesc oameni care sa aiba acelasi obiectiv si sa fie la fel de motivati, astfel incat sa nu renunte daca dam de greu. Pentru un timp nu m-am mai gandit la asta si nu mi-am mai facut planuri.

Prietenii ma intrebau daca voi mai incerca si anul viitor. Le spuneam „nu stiu, astept sa vad daca lucrurile se aranjeaza de la sine”. In ultima instanta (daca nu gaseam cu cine sa fac echipa), ma gandeam sa incerc un solo. Ma simteam capabila de asa ceva, insa ma bucur ca pana la urma nu a fost nevoie. Lucrurile au inceput sa se miste dupa ce Razvan (unul dintre prietenii cu care am mers anul acesta in Elvetia; el nu a urcat pe Matterhorn) mi-a gasit blogul pe net cautand informatii despre Creasta Balaurului. Razvan mi-a zis ca are inca doi prieteni interesati de munte (Dan si Ionut). Am iesit pentru prima data impreuna in nov. 2015, cand am urcat pe Padina Inchisa din Piatra Craiului.

Apoi, in dec. 2015, la o tura cu Dan in Piatra Mare am discutat despre ce are de gand sa faca fiecare. Dan spunea ca doreste sa urce pe Grossglockner. Asta era si in planul meu (sa urc pe creasta sud-vestica sau ruta Stuedlehutte), asa ca am inceput sa vorbim despre o posibila colaborare. Dar nu ne-am oprit aici. I-am spus lui Dan ca ceea ce doresc eu sa fac de fapt este ruta Hornli de pe Matterhorn, insa pentru asta caut un om foarte motivat si suficient de antrenat ca sa facem echipa de la egal la egal (adica sa fie autonom in catarare si sa nu trebuiasca sa-l asigur eu pe toate pasajele). Aveam de gand sa urc in stil sportiv (cu asigurari minime) pentru a reduce cat mai mult timpul petrecut pe munte. Dan mi-a spus ca isi doreste si el sa urce pe Matterhorn, asa ca lucrurile au inceput sa se miste. Avand in minte experientele anterioare cu vremea, am propus sa rezervam pentru expeditie ultima saptamana din iulie si prima din august, perioada cu vremea cea mai favorabila in Alpi.

Aveam in fata o provocare majora: Dan era motivat, insa nu avea deloc antrenament tehnic. Singurele ture pe care le facuse in Romania erau pe trasee marcate. Pe langa asta, urcase in vara lui 2015 pe Mont Blanc, ceea ce era un plus semnificativ pe CV-ul lui montan. In cele 2 ture pe care le facusem impreuna pana in acel moment (Padina Inchisa si Piatra Mare) am vazut ca se misca bine pe stanca (stie instinctiv cum sa se catere). Am simtit de asemenea ca este un om cu o motivatie puternica – ceea ce conteaza la fel de mult ca pregatirea tehnica, asa ca am decis sa-i dau o sansa. I-am propus sa facem echipa pentru Matterhorn, insa pentru asta trebuie sa ne antrenam temeinic, atat pe zapada, cat si pe stanca. I-am cooptat in echipa si pe Razvan si Ionut in ideea ca vom urca toti pe Grossglockner, in timp ce pe Matterhorn voi urca doar cu Dan si eventual Ionut.

Am inceput turele de antrenament pe 2 ian. 2016 cu Padina Lancii si Marele Grohotis. A fost o tura superba, de care baietii au fost foarte entuziasmati. Am continuat cu multe alte ture pe zapada, mai ales in Bucegi (Albisoara Crucii + jumate din Creasta Costila-Galbinele cu Dan, Hornul Coamei cu Dan si Ionut, Valea Costilei cu Dan, Ionut si Razvan, etc.). Din mai am inceput turele pe stanca. Ionut si Razvan nu au putut sa vina la toate turele, asa ca am iesit mai mult cu Dan. Pana la urma lucrurile s-au aranjat in cel mai bun mod posibil prin faptul ca Ionut a renuntat la urcarea pe Matterhorn si a decis sa faca echipa cu Razvan si sa urce impreuna pe Monte Rosa. Faceam astfel 2 echipe de cate 2 – cel mai bun numar in ascensiunile montane (o echipa de 2 se misca mult mai usor/repede decat o echipa de 3 sau 4).

In ultimele saptamani inainte de plecare am intensificat antrenamentele cu Dan, ca sa fiu sigura ca va avea nivelul minim necesar pentru Matterhorn. Am catarat impreuna Creasta Generalului din Cheile Rasnoavei si Creasta Costila-Galbinele din Bucegi. Dan a progresat incredibil de repede la catarare, astfel incat aveam de-acum incredere sa-l iau ca secund pe Matterhorn.

Ziua marii aventuri se apropia. Ne-am propus sa plecam spre Austria pe 24 iulie. Intentionam sa ne oprim duminica seara in Kals-am Grossglockner, sa urcam a doua zi cu masina pana la 2000m, apoi pana la cabana Studle (2800 m); marti urma sa urcam pe varf si sa ne intoarcem la masina, dupa care miercuri sa plecam spre Zermatt. Asta daca vremea ne era favorabila. Insa nu ne-a fost. M-am uitat la prognoza inclusiv duminica dimineata inainte de plecare: se anuntau ploi pana vineri in zona Grossglockner. In schimb, in zona Zermatt – Matterhorn se anunta o ameliorare a vremii de marti si senin de joi pana sambata. In aceste conditii, am facut imediat rocada: decat sa asteptam sa se opreasca ploile pe Grossglockner, mai bine mergem direct spre Zermatt si ne realizam obiectivul acolo.

Zis si facut. In loc sa mergem duminica spre Kals, am mers putin mai sus si ne-am oprit in Hallstatt – un orasel superb pe malul unui lac, la poalele masivului Dachstein (detalii aici: http://www.hallstatt.net/home-en-US/); face parte din Patrimoniul UNESCO. Campingul era plin, insa am gasit un loc la marginea padurii aproape de lac si am pus cortul acolo. Luni dimineata ne-am plimbat putin prin Hallstatt si am studiat din nou prognoza. Situatia era neschimbata: ploaie pe Grossglockner, senin in Zermatt. Nu am mai stat pe ganduri si am pornit spre Elvetia pe ruta Berchtesgaden – Worgl – Innsbruck – Vaduz – Chur – Furka Pass. Luni seara in jur de 8:30 am ajuns in campingul din Randa, care imi era bine cunoscut de anul trecut.

Marti 26 iulie am facut o tura usoara de antrenament si aclimatizare pana la cabana Hornli (3260 m). Miercuri a fost zi de odihna. Intrucat vremea era favorabila incepand de joi, am programat „asaltul final” pentru joi si vineri (28-29 iulie). Joi dimineata am plecat devreme din camping. Eu si Dan am luat gondola pana la Schwarzsee (2583 m), in timp ce Razvan si Ionut au urcat spre cabana Monte Rosa (2883 m). Am ajuns la Schwarzsee la 8:15 si am pornit imediat spre cabana Hornli, unde am ajuns la 10. Dupa o pauza de 30 minute, ne-am echipat cu ham, carabe, anouri si casca si am inceput catararea pe muchia Hornli. Initial, voiam sa urcam pana pe varf joi, iar la coborare sa ramanem la refugiul Solvay (4003 m), dupa care sa coboram in Zermatt vineri dimineata. Insa nu ne-a iesit planul: pe de o parte pentru ca am ajuns tarziu la Solvay (la 4 dupa-amiaza), iar pe de alta parte pentru ca jumatatea de sus a muntelui era in nor si nu am fi vazut nimic.

Urcarea pana la Solvay ne-a luat mai mult decat ma asteptam. In partea inferioara am ratacit poteca de 2 ori si ne-a luat ceva timp s-o regasim. Din fericire, mai erau si alte persoane pe munte (coborau), asa ca am putut sa vedem pe unde merge drumul. Toti cei cu care ne intalneam ne spuneau ca e tarziu pentru varf si ne intrebau ce avem de gand sa facem. Stiam si noi ca e tarziu si renuntasem la gandul de a urca pe varf joi. Eram insa vagi in raspuns – nu le spuneam pe fata ca avem de gand sa ramanem la refugiu, pentru ca acest lucru este interzis. Adapostirea la refugiu este permisa numai in caz de urgenta, deci nu o poti planifica (asa ne-a spus unul dintre cei cu care ne-am intalnit). Totusi, in refugiu incap 6 persoane in paturi si vreo 4-5 pe jos, asa ca era loc suficient pentru toata lumea, in caz ca ar fi fost cineva in situatie de urgenta.

Pana aproape de Solvay catararea a fost destul de usoara (nu a fost nevoie sa ne asiguram), insa pe ultima bucata de sub refugiu ne-am asigurat. Acolo este un perete vertical prevazut cu pitoane si ancore, deci am avut in ce sa ne asiguram. In plus, pe ultima bucata inainte de peretele vertical era gheata acoperita cu zapada, asa ca era periculos sa urcam la liber.

Odata ajunsi la refugiu, am constatat ca eram singuri pe-acolo. Eram destul de obositi, asa ca am lasat urcarea pe varf pentru a doua zi dimineata, cand se anunta senin. Am intrat in refugiu si am inceput sa ne desfacem rucsacii. In refugiu era rece (6,4 grade conform termometrului lui Dan). Ni se facuse frig pentru ca stateam pe loc. Am mancat ceva si ne-am imbracat cu haine groase. Ne-am propus sa mai asteptam pana la 8, si daca nu mai vine nimeni pana atunci, ne bagam in sacii de dormit. Ma gandeam ca s-ar putea sa ramana la refugiu unii pe care i-am vazut urcand inaintea noastra. Dar se pare ca respectivii au urcat doar pana la 4000 m si apoi au coborat. Intre timp ceata a pus stapanire pe munte si a inceput sa bata vantul. La un moment dat nu se mai vedea nici in sus, nici in jos. Eram invaluiti complet de nori.

Timpul a trecut repede pana la 8. Vazand noi ca nu apare nimeni, ne-am desfacut sacii de dormit si ne-am bagat in ei. Dan a dormit in patul de jos din camera principala a refugiului, iar eu am dormit pe salteaua din camera mica din spate (un fel de debara cu pod). Pe la 8:30 Dan imi zice: „se aud voci”. Am iesit din sac, m-am incaltat cu bocancii si am venit si eu in camera principala. Am vazut 2 tipi care au trecut pe langa refugiu si se pregateau sa coboare peretele abrupt spre Hornli. Le-am facut cu mana si am deschis geamul sa-i intreb ce fac. Mi-au zis ca au urcat pe muchia Zmutt si vor sa coboare acum pana la cabana Hornli. Le-am zis ca e tarziu si ca mai au maxim o ora de lumina. Poate ar fi mai bine sa ramana la refugiu. Ei au zis ca nu vor sa ramana si ca se grabesc sa coboare. Le-am urat succes si m-am bagat la loc in sacul de dormit, incantata ca nu vor mai fi alti locatari in refugiu pana dimineata. Pe la vreo 10 seara, cand eram deja adormita, m-a trezit un zgomot care venea dinspre camera principala. Pana sa ies eu din sac sa vad despre ce e vorba, Dan imi zice: „s-au intors”. Se intorsesera la refugiu cei doi de adineauri. Ne-au zis ca erau prea obositi si ca au preferat sa se intoarca la refugiu ca sa doarma. Patul de sus era liber, asa ca s-au instalat imediat.

Am dat din nou stingerea si m-am bagat in sacul de dormit. Am dormit destul de bine si m-am trezit vineri dimineata la 5:20. Singura mea grija era ca zapada o sa fie inghetata pe sus. Era foarte rece si a batut vantul toata noaptea. Imi era teama ca nu o sa intre coltarii si nici pioletul in zapada inghetata. Din fericire, temerile mele nu au fost deloc intemeiate. Zapada a fost ok, desi nu prea bine consolidata (in partea superioara am urcat pe fata nordica, unde de obicei zapada nu este consolidata). Mai intai m-am imbracat si incaltat, apoi l-am trezit pe Dan: „Dan, trezeste-te, se vad deja lumini sub refugiu” (astia erau primii ghizi, care pornisera de la cabana Hornli la 3:30 – 4:00). Cand sa ies afara ca sa vad mai bine, ma trezesc deja cu prima echipa pe terasa din fata refugiului. Mai dar ce rapizi sunt ghizii astia !!

De-abia am apucat sa ne echipam noi cu ham si casca si sa ne luam rucsacii, ca era deja coada la peretele din dreapta refugiului, unde se urca cu asigurare. La ora 6:00 am inceput ascensiunea. Am luat-o si noi dupa ghizi, dar nu prea aveam succes: tot veneau alti ghizi cu clienti si se bagau in fata. Auzisem deja despre comportamentul agresiv al ghizilor pe Matterhorn – acum il constatam pe pielea mea. Li se pare normal sa-i lasi pe ei sa treaca primii; noi ceilalti (cataratorii independenti) suntem niste intrusi pentru ei. Problema este ca erau multi si nu puteam sa-i las pe toti sa treaca. Asa ca am desfasurat si noi coarda si m-am bagat pe perete ca sa ma catar. M-am catarat printre ei cu tupeu, pentru ca altfel mai stateam la coada vreo jumate de ora.

Dupa aceasta prima portiune abrupta, am ajuns la o zona de stanci care puteau fi catarate la liber, apoi la o zona abrupta prevazuta cu corzi fixe. Acolo ne-am auto-asigurat fiecare cu zelbul trecut pe dupa coarda fixa si prins de inelul hamului. Sistemul functiona foarte bine, insa trebuia sa fim atenti de fiecare data cand se termina o coarda si incepea alta – acolo trebuia sa stam bine pe picioare, sa desfacem zelbul si sa-l trecem pe dupa urmatoarea coarda fixa. Aceasta portiune nu mi s-a parut grea, eram suficient de antrenati pentru asta. Greul urma sa inceapa abia mai sus de 4200 m.

Inca inainte de 4200 m am inceput sa resimt efectele raului de altitudine (oboseam repede si ameteam), efecte care m-au insotit tot traseul pana pe varf. Dimineata nu am putut sa mananc nimic la plecarea de la refugiu. Simteam nu doar lipsa poftei de mancare, dar si o aversiune totala fata de mancare. Si acesta era tot un efect al raului de altitudine. Pana am ajuns pe varf (la ora 11) nu am putut sa mananc nimic; am baut doar apa. Faptul ca am urcat cu stomacul gol a accentuat si mai mult lipsa de energie. Insa nu aveam prea multe optiuni: ori urcam in aceste conditii, ori nu mai urcam deloc. Din fericire, turele dure pe care le-am facut in ultimele 6 luni m-au pregatit perfect pentru aceasta situatie dificila si mi-au asigurat succesul. Daca nu as fi fost antrenata sa fac ture lungi si obositoare, probabil ca as fi renuntat. Insa cele 15 ore de pe creasta Craiului intr-o zi si 16 ore de pe Moldoveanu dus-intors mi-au aratat ca sunt capabila sa merg pana la capat chiar daca functionez pe sistemul de avarie.

Chiar si asa, in zona abrupta de la Umar in sus (Matterhorn Shoulder 4200 m) eram atat de epuizata incat ma gandeam sa renunt. Pe de alta parte, faptul ca eram atat de aproape de varf ma incuraja sa merg mai departe. Am mers din inertie, pur si simplu am refuzat sa ma opresc. Faceam 5 pasi si ma opream sa respir adanc de 4-5 ori. Insa era vorba de 5 pasi pe verticala. Eram suficient de lucida ca sa fiu atenta la modul in care ma catar. Verificam orice priza, puneam cu atentie picioarele. Doar ca nu puteam sa urc mai repede de atat. De-asta nici nu am renuntat: am vazut ca fac fata din punct de vedere tehnic: nu era nimic mai greu decat ce eram eu capabila sa fac. Dificultatea consta din efortul fizic pe care il depuneam ca sa castig lupta cu verticala.

Asa cum am spus, de la 4200 m a inceput greul. Am recunoscut Umarul dupa pata mare de zapada cu panta mai mica decat zona abrupta de dedesupt. Acolo se opreau toti sa-si puna coltarii. Am procedat si noi la fel. Am urcat la coltari si pioleti fata de zapada si am ajuns la creasta finala care duce spre varf, prevazuta cu corzi fixe. Acolo am dat din nou de aglomeratie: unii urcau, in timp ce altii (care ajunsesera deja pe varf) coborau. Trebuia sa asteptam la fiecare coarda pana se elibera ca sa ne bagam si noi. Am folosit in continuare sistemul de auto-asigurare cu zelbul. Partea dificila aici era ca ne cataram cu coltarii pe zone verticale. Am mers inainte din inertie, insa ma intrebam: „mai e mult pana sus ? Oare cate corzi fixe mai sunt ?!”

La un moment dat, s-a terminat zona abrupta prevazuta cu corzi fixe si am ajuns la o zona abrupta cu zapada. Am urcat vreo 3 lungimi asigurati la ancorele prezente din loc in loc (inele mari de fier cu picior fixate in stanca) si ma intrebam in continuare cat mai este. La un moment dat am vazut statuia Sf. Benedict. Imi aminteam din pozele/filmuletele vazute pe net ca acea statuie marcheaza varful elvetian. Asta m-a incurajat foarte mult – iata deci ca suntem foarte aproape de final ! Ce bine ca nu am renuntat ! Nu mai era nici o ancora in zona, asa ca i-am spus lui Dan: „o sa asigur la statuie”. Toata lumea face asa: asigura de statuie la urcare si face rapel de statuie la coborare (am vazut asta in poze). L-am adus pe Dan pana la statuie, apoi i-am zis: „urca putin pe picioare si intra pe creasta aceea de zapada; mai mergi un pic si ajungi pe varf”. Am strans echipamentul si am urcat si eu muchia de zapada care ducea spre varf. Poteca era destul de ingusta, trebuia sa mergem cu atentie pe ea. Insa nu am avut probleme sa ne tinem echilibrul pe creasta. La ora 11 am ajuns pe varf.

Nu am mai mers pana pe varful italian (care era putin mai incolo) pentru ca poteca era foarte ingusta si era deja multa lume acolo care voia sa traverseze spre varful elvetian, asa ca nu prea era loc sa treaca 2 oameni pe creasta. Din fericire, pe varful elvetian nu era nimeni, asa ca am putut sa facem traditionalele poze de varf (inclusiv cu steagul – Dan). Aveam o vedere panoramica superba – spre stanga se vede Mont Blanc.

Am coborat putin mai jos, unde era mai mult loc si am facut o pauza. De-abia am reusit sa mananc cateva fructe uscate si 2-3 bucatele de halva. Aveam la mine multa mancare (covrigei, ciocolata, biscuiti), dar nu am putut sa mananc nimic. Nu aveam pofta de mancare si simteam ca nu intra nimic in stomac.

La 11:20 am inceput coborarea. Cei mai multi coborasera deja, asa ca din fericire nu a fost prea aglomerat la coborare. Trebuia insa sa ne grabim ca sa nu asteptam dupa toti cei pe care ii vazusem pe varful italian si care incepeau si ei sa coboare. Pana sa terminam noi pauza, un grup de 3 persoane s-a si instalat langa statuie cu intentia de a face rapel cu coarda fixata de gatul sf. Benedict 🙂 Statuia aceea a fost pusa acolo strategic – ce ne faceam fara ea ?!

Pe prima bucata de sub statuie eu m-am descatarat la coltari si pioleti pentru ca mergea mai repede. Dan a ramas sa astepte sa termine ei ca sa faca si el rapel. Intre timp au aparut 2 italieni care urcasera pe ruta italiana si voiau sa coboare pe ruta elvetiana. Acestia aveau o coarda de 60 m si i-au propus lui Dan sa lege corzile (a noastra avea 50 m) ca sa mearga mai repede. I-am asteptat sa termine primul rapel (de gatul statuii 🙂 ) si apoi m-am alaturat si eu la rapelurile urmatoare. Am coborat astfel destul de repede si in siguranta bucata cu corzi fixe care mi se paruse dificila la urcare. Partea proasta era ca trebuia sa asteptam pana ne venea randul la rapel, timp in care dardaiam de frig. De fapt, nu era foarte frig, insa batea vantul si din cauza asta inghetam cand stateam pe loc.

Am facut vreo 2 ore pana la Umar, insa mai aveam inca mult de coborat. Sub Umar ne-am dat jos coltarii, am strans coarda si am trecut la descatarare. Am ajuns apoi la corzile fixe de sub Umar si m-am auto-asigurat din nou cu zelbul. Am continuat sa ma descatar pana la refugiu pentru ca mergea mai repede, in timp ce Dan a preferat sa faca rapel. La 15:40 am ajuns la refugiu. Am facut asadar 5 ore la urcare si 4 ore si 20 minute la coborare. Dupa o scurta pauza, in care ne-am trecut numele in cartea refugiului, am incercat sa mananc ceva (fara prea mare succes) si ne-am recuperat lucrurile lasate acolo, am inceput coborarea spre cabana Hornli (la 16:10). Eram deja mult mai relaxati pentru ca trecusem de ce era mai greu. Insa trebuia sa fim atenti in continuare pentru ca cele mai multe accidente au loc la coborare.

Am facut rapel in zona de sub refugiu, dupa care ne-am descatarat pana la cabana. Din fericire, era multa lume pe traseu la coborare, asa ca am avut dupa cine sa ne luam ca sa nu ne ratacim. Partea inferioara a traseului (sub refugiul Solvay) este bine cunoscuta pentru faptul ca se pierde usor poteca. Este un fel de labirint in ale carui cotloane este foarte usor sa te pierzi. Am coborat mai repede decat ceilalti si ajunsesem noi in fata la un moment dat. Ni s-a intamplat sa mai pierdem poteca, insa pe maxim 5-10 m. Ne intoarceam si gaseam destul de usor continuarea. La 8:15 seara am ajuns la Hornli, dupa 4 ore de coborare fara pauze.

La Hornli am facut o scurta pauza ca sa ne tragem putin sufletul. Era multa lume acolo, printre care unii care urmau sa urce a doua zi si care mi-au cerut cateva detalii despre traseu. La 8:30 am inceput coborarea finala (spre Zermatt). Desi usoara din punct de vedere tehnic, aceasta bucata mi s-a parut cea mai dificila. Se acumulase toata oboseala de peste zi si rucsacul mi se parea din ce in ce mai greu. Eram in continure moarta de foame, dar tot nu puteam sa mananc. In aceste conditii trebuia sa cobor inca 1600 m diferenta de nivel pana in Zermatt. Pe ultimele sute de metri mi-am tarat efectiv picioarele. Nu aveam chef sa mai facem bivuac pe undeva; doream sa ajungem in camping ca sa facem dus si sa ne pregatim mancare calda. Dar pentru asta trebuia sa ajungem mai intai in gara din Zermatt, de unde urma sa luam trenul pana in Tasch si sa mergem apoi inca 2 km pe jos. A fost cea mai dificila si cea mai lunga tura pe care am facut-o vreodata (17 ore): am plecat la 6 dimineata spre varf si am ajuns la 11 seara la gara din Zermatt. Am mers inainte din inertie. Ceea ce ma motiva era faptul ca ma astepta un dus fierbinte si o masa calda.

La 11:30 seara am luat trenul spre Tasch si la 12:10 noaptea am intrat in camping. Razvan si Ionut ajunsesera deja si dormeau (ei au urcat pana la 4000 m pe Monte Rosa, dupa care s-au intors pentru ca Ionut a fost afectat de raul de altitudine). Eu si Dan eram atat de obositi incat nici nu ne puteam bucura pe deplin de reusita. Abia in zilele urmatoare am inceput sa ne bucuram de atingerea obiectivului. L-am felicitat pe Dan pentru realizare: in 7 luni a reusit sa-si ridice atat de mult nivelul incat a urcat pe Matterhorn din prima incercare. Bravo Dan ! Esti un model si o incurajare pentru altii.

Sambata 30 iulie am pornit spre Grindelwald, ca sa vada si baietii peretele nordic al Eigerului. Vremea era cam ploioasa, asa ca nu am stat prea mult pe-acolo. Insa baietilor le-a placut foarte mult si s-au gandit sa revina acolo pentru un maraton montan. Am pornit apoi spre Germania (voiam sa ajungem sambata seara intr-un camping aproape de Garmisch, pe care urma sa-l vizitam a doua zi). Insa nu am mai ajuns pentru ca am gresit autostrada. Am luat-o apoi pe ruta cea mai scurta spre Austria (Klausenpass), o sosea alpina de o frumusete incredibila. Intrucat se facea tarziu, am decis sa campam intr-o poienita pe malul unui rau, cu vedere directa spre munti. A fost ceva de vis. Duminica am plecat spre Garmisch, insa drumul a fost atat de aglomerat, incat am ajuns in Garmisch abia pe la 13:30. Am avut sansa sa ajungem exact inainte sa inceapa parada locala cu costume populare. Am asistat la parada, dupa care am plecat spre Innsbruck pe un drum la fel de aglomerat. Intentionam sa ramanem in camping la Innsbruck si sa vizitam orasul a doua zi, dupa care sa pornim spre casa si sa vizitam si Salsburg in drumul nostru.

La ideea de a urca pe Grossglockner renuntasem deja cu totii, pe de o parte pentru ca vremea era in continuare proasta, iar pe de alta parte (motivul principal) pentru ca nu mai simteam nici o motivatie pentru asa ceva dupa reusita de pe Matterhorn. Nu ne-a iesit insa nici partea cu vizitarea oraselor Innsbruck si Salzburg pentru ca ploua cu galeata si urma sa ploua si luni. In aceste conditii, baietii au zis ca s-au saturat de ploaie si ca n-are rost sa mai pierdem vremea pe-acolo. Am decis asadar sa pornim spre casa. Am plecat la ora 16 din Innsbruck si am mers in continuu pana aproape de granita cu Ungaria, unde ne-am oprit la 21:30 sa alimentam cu motorina. Turna in continuare cu galeata. Am fi vrut sa mergem in camping intr-o localitate la granita cu Ungaria, dar nu puteam sa punem cortul pe ploaie. Asa ca am decis sa mergem mai departe spre Ungaria ca sa fugim de ploaie. Dar ploua si acolo cu galeata, asa ca am traversat aproape jumate din Ungaria. Abia dupa Budapesta am ajuns intr-o zona unde nu ploua.

Intrucat eram toti foarte obositi, nu era o idee buna sa continuam sa mergem pe autostrada pana la Arad (am fi ajuns pe la 3 noaptea). Asa ca am iesit de pe autostrada si am cautat un loc unde sa putem campa. Am gasit un spatiu cu iarba inconjurat de copaci si am oprit acolo. De-abia au avut baietii timp sa puna cortul, ca a si inceput ploaia. Mai sa fie ! Ploaia ne urmarea ! A doua zi la 7 (ora Ungariei) am pornit spre Arad, unde am ajuns in 2 ore, insa am stat o ora la granita (sunt multe masini in perioada asta). Am facut apoi o pauza de o ora in Arad, iar la 12:00 am plecat spre Brasov. La 17:30 l-am lasat pe Dan in Bartolomeu, apoi pe baieti in centru. Pe la 18:30 am ajuns si eu acasa. In Brasov ce sa vezi ?! Tocmai plouase ! Astazi cand scriu jurnalul (marti 2 august) de asemenea ploua. Deci e clar – ploaia a venit dupa noi pana aici ! Intrucat in Austria se anuntau ploi pana miercuri, cea mai buna idee a fost sa ne intoarcem acasa.

Concluzie: tura pe Matterhorn a fost superba, dar foarte dificila. Vorbeam cu Dan vineri seara cand am ajuns la cabana Hornli (inainte sa coboram spre Zermatt), uitandu-ne la „Urias”: trebuie sa fii destul de nebun ca sa vrei sa urci pe Matterhorn ! In acelasi timp, trebuie sa fii foarte motivat, altfel nu reusesti sa mergi pana la capat. Ma bucur insa ca am mers pana la capat si am reusit sa-l „imbratisez” de data asta (din a treia incercare). Pot acum sa inchei acest capitol si sa trec la altceva. A fost o mobilizare deosebita (prin antrenamente) si un efort imens pe traseu. Dar a meritat pentru ca m-a ajutat sa perseverez si sa ma auto-depasesc. Mi-a aratat ca pot sa ating un obiectiv daca insist suficient de mult.

Aceasta este o lectie de viata: uneori obiectivele importante nu ne ies din prima; trebuie sa perseveram mult timp ca sa le atingem. Lectia pe care o retin este ca daca perseverez suficient de mult, reusesc. Uneori un an, alteori 3 ani la rand (in cazul meu), alteori poate mai mult. Nu stim cat timp se cere, important este sa perseveram. Never give up ! Ii multumesc de asemenea lui Dumnezeu pentru protectia exemplara si pentru puterea pe care mi-a dat-o ca sa merg inainte cand mi-a fost greu.

In incheiere doresc sa redau un citat legat de Matterhorn, care m-a inspirat foarte mult:

„The mountain and mountaineering are just symbols. Every human being worthy of this name must have a Matterhorn that he or she wants to climb at whatever cost. Beauty does not belong to Matterhorn, no matter how picturesquely it is illuminated by the Moon. It belongs to our Matterhorns that compel us to perform something authentically human: struggling. Not for life, for that’s exactly what we have in common with animals, but for something above our mere existence. It is a struggle imposed on us not by the necessities of life, but by our human nature: passion.”

(Istvan Benedek, Vagabondage in the Alps, 1963)

Si acum pozele !

Această prezentare necesită JavaScript.


Responses

  1. Felicitari!!! Nu te-ai lasat si pana la urma ai reusit! Esti un caracter puternic si determinat! Ma bucur sincer pentru reusita ta 🙂

  2. Superb articol, Felicitări pentru daruirea ta , Felicitări pentru reusita! Bunul Dumnezeu să te călăuzeze in tot ce faci!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: