Publicat de: Andra Bunea | 20/11/2016

Catarare mixta pe V. Tapului si coborare pe Malin (19 nov.2016)

Nu am mai iesit pe munte din 22 oct., cand am fost in Crai. Intre timp, ba a fost vreme urata, ba am fost racita, asa ca nu am mai putut sa ies. Sambata asta (19 nov.) se anunta vreme frumoasa, deci era momentul sa profit. I-am anuntat pe prietenii cu care ies de obicei, insa numai Cosmin era disponibil. Am decis sa facem o tura pe care el o propusese acum cateva saptamani: urcare pe Tap (1B), traversare spre stanga pe Braul cu Jnepeni si escaladarea Hornului Ascuns (1B) din Coltul Malinului.

Am plecat in tura la 8:10 de la Caminul Alpin. Cerul era incredibil de senin, iar temperatura foarte placuta. Eu am mers in tricou pana la intrarea pe V. Tapului. Am urmat triunghiul rosu, iar la intersectia cu banda galbena am facut stanga pe V. Cerbului. La intrarea pe V. Tapului, am facut o scurta pauza pentru echipare. Eu am profitat de ocazie si am mers putin mai sus, unde e intrarea in V. Urzicii, ca sa ma dumiresc cum am putut sa fac confuzie intre V. Tapului si V. Urzicii in iulie. Nici acum nu mi-e clar, vaile sunt destul de diferite si nu pot fi confundate. Plus ca la intrarea pe V. Urzicii este un bolovan mare pe care scrie „V. Urzicii” cu vopsea rosie, insa eu nu l-am vazut atunci (pe 16 iulie) si am mers mai departe, crezand ca sunt pe Tap !!

De data asta insa, am fost atenta la toate reperele si nu am mai facut confuzie. Am pornit pe vale in jur de ora 10:00, echipati cu ham, casca, pioleti tehnici, bucle si alte cele. Aveam coltarii in rucsac si urma sa-i punem mai sus, imediat ce starea zapezii o va cere. Am ocolit prima saritoare prin stanga (ca de obicei), pe un teren foarte friabil (pamant inghetat si iarba), dupa care am revenit in firul vaii. Cosmin a inteles imediat cum stau lucrurile si si-a pus coltarii. Eu am crezut ca ma pot descurca fara ei inca o vreme, pentru ca era putina zapada pe vale. In schimb era multa gheata, ceea ce imi facea avansarea foarte dificila. Asa ca mi-am pus si eu coltarii si m-am simtit mult mai in siguranta dupa aceea.

In partea inferioara a vaii ne-am catarat pe un teren mixt (zapada amestecata cu gheata si stanca), ceea ce era dificil si inedit in acelasi timp. Suntem obisnuiti sa facem ture fie pe uscat (cand cataram saritorile cu mainile goale), fie pe zapada, cand saritorile sunt complet acoperite (urcare la coltari si piolet). Insa acum situatia ne-a fortat sa ne adaptam: am avut parte de o combinatie de dry tooling si catarare mixta, care nu este hobiul nostru nr. 1, dar cu care ne-am descurcat pana la urma destul de bine. Am urcat fara coarda toate saritorile pana la saritoarea inalta (Priponul Tapului), insa catararea in conditii de mixt ne-a luat foarte mult timp. Pe alocuri mai erau si cordeline plasate dupa cate o stanca, insa nu am recurs la ele pentru ca nu am simtit nevoia sa ne asiguram.

Cand am ajuns la saritoarea inalta, am facut mai intai o scurta pauza de alimentare si rehidratare pe firida surplombata de la baza ei. Cosmin a plasat apoi cateva nuci (asigurari mobile) in stanca si a amenajat un punct de asigurare, urmand sa ma fileze de undeva din dreapta fata de locul unde se afla primul piton. Acest piton este intr-o zona destul de expusa si necesita un pas intins pentru a putea plasa o bucla in el. Asigurata de Cosmin, am trecut la treaba. Am traversat spre stanga cu miscari progresive pe niste prize de maini mici si pe un teren incomod la picioare (stanca spalata, acoperita cu gheata). Am reusit sa plasez prima bucla si sa asigur. Greul de-abia acum incepea.

Imi aminteam de datile trecute cand am urcat cap de coarda aceasta saritoare (am mai fost de 3 ori pe V. Tapului: am urcat de 2 ori cap si o data secund) ca pasul cel mai dificil este la intrare pentru ca sunt prize mici de maini si aproape nimic la picioare. In plus, dupa asigurarea primei bucle, trebuie facuta o traversare spre stanga si abia dupa asta se intra in fisura, unde sunt prize mai bune. Am trecut destul de greu acest pasaj. Imi era teama la fiecare pas ca o sa-mi scape picioarele – de-abia ma tineam cu un colt al coltarului de o priza minuscula. Stiind insa ca se poate face (doar l-am mai facut inainte !), m-am concentrat bine la tot ce fac si am ajuns in fisura. M-am uitat dupa un piton la baza fisurii, insa nu am vazut nimic. Am reusit sa dau de un piton abia la vreo 4m mai sus. Pe aceasta bucata am avansat mai mult prin ramonaj, tinandu-ma cu grija de prizele de pe marginea fisurii. Ma cataram fara manusi ca sa tin mai bine prizele. In aceste conditii, nu a trecut mult si mi-au inghetat mainile, asa ca am facut o mica pauza ca sa le incalzesc.

Am mai avansat vreo 2 m si am dat de urmatorul piton. Stiam ca imediat dupa acest piton este un alt pas dificil: depasirea unui horn usor surplombat. Inca inainte de horn, am constatat cu groaza ca mai multe prize mari se miscau, deci nu le puteam folosi. A trebuit asadar sa gasesc alte prize. Am inceput catararea, insa datorita faptului ca mainile imi erau aproape inghetate si ca prizele de picioare erau foarte incomode, am stat mult pe prize si am obosit. M-am lasat putin mai jos, unde puteam sta bine pe picioare si m-am odihnit. Mi-am luat din nou avant si am reusit sa ma ridic si sa intru in horn. Insa exact in acel moment mi-a alunecat piciorul stang de pe priza. Eram gata sa cad, insa am reusit sa-mi stopez caderea prin faptul ca m-am intepenit in horn cu tot cu rucsac – pe care il aveam in spate. Chiar si asa, simteam ca alunec si aveam impresia ca o cadere este inevitabila.

M-am rugat atunci la Dumnezeu (asa cum ma rugasem si pe pasul de la inceputul traseului) sa nu ma lase sa cad. Nu stiu prin ce minune, am reusit sa imi gasesc prize de picioare, ca sa nu mai las toata greutatea in maini. Cand am incercat din nou sa ma ridic, am constatat ca nu pot din cauza rucsacului: se intepenise in horn si orice incercare de a-l misca ma scotea din echilibru si ma arunca in afara hornului. A trebuit sa avansez putin cate putin ca sa reusesc sa ajung intr-o zona mai larga, unde am putut sa ma misc in voie. De acolo nu a mai fost nimic greu. Am iesit din horn spre stanga, unde stiam ca se afla un piton. L-am gasit si am plasat imediat zelbul in el. I-am multumit lui Dumnezeu pentru protectie si mi-am tras putin sufletul.

Dupa ce am amenajat dispozitivul de filare, am strigat la Cosmin ca poate veni si el. Cand a ajuns sus, mi-a spus ca hornul surplombat i s-a parut destul de dificil. I-am povestit ce era sa patesc eu acolo. Am respirat amandoi usurati ca s-a terminat totul cu bine. Bineinteles ca puteam sa ocolim saritoarea pe Brana cu Jnepeni (ceea ce Cosmin si propusese dimineata), insa eu am insistat s-o cataram – ca doar am mai catarat-o si stiam cum este. Doar ca de fiecare data abordarea este putin diferita in functie de starea locului. De data asta, dificultatea a constat in faptul ca unele prize mari pe care le-am folosit in trecut au inceput sa se miste si au devenit inutilizabile. Se adauga catararea cu coltari in picioare: acestia pot ajuta pe unele prize foarte mici (cum sunt cele de pe primul pas al traseului), dar mai mult te incurca pe pasul final (in horn), unde datorita spatiului ingust de manevra, trebuie sa ai grija sa nu te impiedici in coltari.

Era 13:45 cand am terminat cu saritoarea inalta. Ne-am mirat sa constatam ce mult ne-a luat traseul pana acolo – si nici nu realizasem inca obiectivul principal pentru care am venit. Cosmin a spus ca el ar cam renunta la Hornul Ascuns, care s-ar putea sa nu fie intr-o stare prea buna si ca mai bine l-am lasa pe alta data. Eu am insitat insa – pai daca tot am venit pana aici si suntem asa aproape, de ce sa nu incercam sa-l facem ?! I-am amintit lui Cosmin deviza mea: „nu renunt pana nu incerc” si am reusit sa-l conving pana la urma sa mergem si sa incercam. Am mers pe Brana cu Jnepeni pana in valea din stanga Tapului (V. Seaca a Costilei). De acolo se vedea Coltul Malinului cu Hornul Central pe Mijloc, iar in dreapta lui Hornul Ascuns. De unde eram noi, parea abrupt si dificil. Era putina zapada in el, asa ca ne intrebam cum ne vom descurca. Am incercat sa ne apropiem de intrarea in horn, dar caile de acces erau dificile. Pana la urma, am renuntat eu pentru ca mi-am dat seama ca s-ar putea sa ne ia prea mult timp si sa nu terminam pe lumina.

Ne-am intors asadar in V. Tapului si am decis sa urcam pana la intersectia cu Brana Mare a Costilei (BMC), dupa care sa coboram pe Malin. Am mai catarat cateva saritori, insa in zona in care se desprind cele 2 fire (firul principal merge in stanga, iar firul secundar o ia la dreapta) am decis sa continuam pe fetele de iarba de pe mijloc pentru ca era multa zapada si se putea inainta foarte repede la coltari si piolet. Principala noastra grija era de-acum sa ne miscam cat mai repede, ca sa nu ne prinda intunericul intr-o zona periculoasa.

La 16:10 am ajuns in saua care da spre Malin si am inceput coborarea. Portiunea aceea de BMC dinspre Tap spre Malin pune probleme de orientare si vara, asa ca nu ma asteptam sa fie usor. Din fericire, imi aminteam cateva repere, care m-au ajutat sa gasesc zona in care se face coborarea finala in vale. Din pacate, stanca pe care era fixat lantul s-a prabusit acum cateva luni, asa ca ultima portiune de coborare este foarte abrupta. Vara m-am descatarat acolo fara probleme, dar acum terenul era acoperit cu zapada si gheata, asa ca am preferat sa punem coarda dupa o stanca si sa facem rapel pana in firul Malinului.

Odata ajunsi in Malin, ne-am bucurat ca era atat de multa zapada, incat acoperea complet saritorile. Era 17:00 si incepea sa se intunece. Speram ca valea sa fie acoperita cu zapada o distanta cat mai mare, insa din pacate nu a fost asa. Dupa ce am coborat pe calcaie cateva sute de metri, am dat de saritori descoperite, pe  care a trebuit sa le descataram. La inceput a fost mai usor, dar am ajuns apoi la cateva saritori foarte inalte, pe care am preferat sa le ocolim prin dreapta pe fetele de iarba. Am revenit apoi in firul Malinului si am continuat descatararea. Am fost mirata sa vad cate saritori dificile avem de descatarat. Am mai coborat pe Malin (fie vara pe teren uscat, fie in conditii de iarna, cand zapada acoperea complet saritorile), insa acum conditiile de mixt faceau totul mult mai dificil. Am mai pus inca o data coarda pentru rapel, apoi am mai descatarat cateva saritori. Aveam impresia ca nu se mai termina. Cred ca si oboseala isi spunea cuvantul. Asteptam cu nerabdare sa ajungem la saritoarea cu cablu, pentru ca stiam ca aceea e ultima saritoare.

La 18:35 am ajuns la intrarea pe Hornul Pamantos, ceea ce inseamna 2 ore jumate de coborare pe Malin, desi ne-am miscat cat am putut de repede. Din fericire, Hornul Pamantos era uscat, asa ca dupa ce am urcat partea dinspre Malin, ne-am oprit ca sa ne dam jos coltarii si hamul. Am coborat destul de repede spre Poiana Costila, dupa care am atacat ultima portiune prin padure. La 20:40 am ajuns la Caminul Alpin, dupa un traseu de 12 ore jumate. Eram rupti de oboseala, dar incantati de tura, chiar daca nu a iesit exact asa cum ne doream. Pe de o parte ne-am spus ca ne prinde bine acest antrenament de catarare pe mixt, insa pe de alta parte nu vrem sa-l repetam prea repede 🙂 Am ajuns la concluzia ca trebuie sa asteptam sa ninga zdravan si sa iesim apoi in ture de iarna clasice.

Această prezentare necesită JavaScript.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: