Publicat de: Andra Bunea | 02/01/2017

Sfarsit de 2016 si inceput de 2017 pe munte

Imi place in fiecare an sa ies pe munte in ultima zi din decembrie sau prima zi din ianuarie. Din fericire, am respectat din nou aceasta traditie: am reusit de data asta sa ies atat pe 31 dec. 2016, cat si pe 1 ian 2017. Dupa experienta de anul trecut (cand am inghetat in refugiul Tiganesti), mi-am propus ceva mai pasnic: dormit la o cabana din Piatra Mare, cu tura in Piatra Mare pe 31 dec. si tura in Postavaru pe 1 ian. 2017.

Dintre toti prietenii cu care am vorbit, doar Andrei din Bucuresti a putut sa vina. El chiar isi dorea o mica vacanta la munte, asa ca a picat bine. Intrucat el nu fusese pe traseul pe care l-am facut acum 2 saptamani cu Cosmin si Anca (Horvatca), m-am gandit la o re-editare a acestui traseu, care mie mi-a placut foarte mult.

Ma asteptam sa fie mai multa zapada decat acum 2 saptamani (a mai nins intre timp), insa nu credeam ca o sa innotam asa de tare. In prima parte a traseului (pana la casa de vanatoare) zapada a fost ok (nu trecea de glezna). Asta mi-a si dat curaj sa continui. In a doua parte (pana la observatorul de vanatoare), se simtea deja diferenta (zapada avea 30-40 cm). Insa in partea superioara (de la observator pana pe varf) am avut de innotat chiar si in zapada pana la brau pe unele portiuni. Vantul viscolise zapada si o adusese din platou in partea dinspre Postavaru.

Chiar daca am avut de luptat cu zapada, nu ne-am gandit nici o clipa sa renuntam pentru ca era totul atat de frumos. Efortul ne-a fost rasplatit din plin de peisajul de iarna magnific de care am avut parte: brazi incarcati cu zapada, patura alba neumblata (prin padure era totusi brazdata de urme de animale) si crestele muntilor din jur stralucind in lumina puternica a soarelui. Eram doar noi si natura. Stiam ca mai erau si ceva animale prin preajma, insa au avut bunavointa sa nu ne tulbure placerea de a ne crede singuri cu muntele.

Cand am ajuns pe vf. Piatra Mare (dupa 5 ore si 45 minute de efort, cu tot cu pauze), am constatat ca nu suntem singurii curajosi din zona: un baiat si o fata urcau dinspre cabana Piatra Mare. Am schimbat cateva cuvinte si am facut poze impreuna. Dupa o pauza destul de scurta, am luat-o la vale spre Tamina in jur de ora 15. Ne grabeam ca sa coboram pe lumina, dar si pentru ca doream sa ajungem cat mai repede la cabana si sa ne bucuram de o masa calda.

Am traversat mai intai platoul spre Piatra Scrisa si stana din apropiere. Pe platou erau zone cu putina zapada, dar si zone unde ne afundam pana la genunchi. Insa la intrarea in padure stiam ca ne asteapta din nou zapada mare. Dar este mai usor de innotat prin zapada la coborare decat la urcare. Ne-am miscat foarte repede si am reusit sa ajungem jos pe lumina (in jur de 17).

Am mancat, ne-am incalzit la focul din semineu si am lenevit pana seara, in speranta ca vom reusi sa stam treji pana la miezul noptii. Pe la 11 fara un sfert i-am zis lui Andrei ca eu nu mai rezist si ca nu am nici un chef sa stau treaza pana la 12 noaptea doar pentru ca asa cere traditia. Cand a vazut ca sunt hotarata sa salut noul an din sacul de dormit, s-a decis sa faca si el la fel. Asa ca ne-am dus fiecare la culcare la 11. Eu am dormit foarte bine si nu am auzit nici artificii, nici pocnitori, dar nici trenul – asta pentru ca mi-am pus dopuri in urechi.

A doua zi as fi vrut eu sa dorm mai mult, dar m-am trezit la 7:30. Era din nou o zi superba, cu cer senin cristal si ger de crapa pietrele. Pentru duminica (1 ian.) ne propusesem initial sa urcam in Postavaru prin Saua Calului. Dar cand am vazut sambata cat e de innotat prin zapada in zonele deschise, am renuntat la planul A si ne-am multumit cu ceva mai usor: o plimbare pana la cabana Poiana Secuilor (tot cu urcare prin Saua Calului).

Nu ne-am grabit foarte tare: abia la 9:25 am plecat de la cabana. Am traversat liniile de tren din gara Timisu de Sus si am pornit pe forestierul marcat cu triunghi rosu. Am mai facut acest traseu vara si toamna. Mi-a placut sa-l descopar acum acoperit cu o patura alba. Zapada era mare si neumblata, cu exceptia catorva urme de caini si ciute din loc in loc. A trebuit sa facem urme intr-o zapada care ne ajungea pana la genunchi – mai ales pe portiunea abrupta care duce spre Saua Calului. Am descoperit la un moment dat ca traseul a suferit o modificare: a aparut un nou drum de exploatare forestiera care duce spre stanga. Am urmat acest drum si am iesit in traseul marcat cu banda galbena (marcajul de Poiana Secuilor la stanga si de Postavaru la dreapta), insa mult mai jos (adica mai la stanga) fata de intersectia dintre triunghiul rosu si banda galbena, unde apare indicatorul: „Saua Calului 1020 m”. Pana in acel loc am facut o ora jumate.

Am continuat la stanga pe banda galbena si am mai facut o ora si 20 minute pana la Poiana Secuilor (1070 m). Pe masura ce inaintam spre cabana, aveam in dreapta noastra o perspectiva superba cu Postavarul, Muchia Cheii si peretii de catarare din Cheile Rasnoavei. Cu putin inainte de cabana, am avut parte de bucuria de a vedea cateva caprioare care iesisera la pascut prin padure. Cum m-au vazut, au inceput sa fuga – mai exact sa sara cu o maiestrie incredibila (mai ales cerbii). Am impresia ca nu stiu sa fuga ca orice animal, ci fug in salturi.

Intre timp, se mai incalzise putin si era atat de placut totul. Am fost inspirati sa alegem acest traseu lejer, care nu a stirbit cu nimic placerea de a ne bucura de zapada si de peisaje. Am ajuns la Poiana Secuilor la 12:15 si am facut o pauza de 30 minute. Soarele batea cu putere si incalzea atmosfera. Erau multi turisti la cabana: unii petrecusera Revelionul acolo, altii venisera in plimbare de la cabana Trei Brazi. Am fi vrut sa mergem si noi pana la Trei Brazi, dar nu stateam prea bine cu timpul (Andrei trebuia sa plece la Bucuresti in jur de 16:30). Ne-am multumit asadar sa admiram Bucegii de la Poiana Secuilor, in timp ce savuram ceaiul cald din termos. In jur de 1 fara un sfert am pornit inapoi si am ajuns la cabana in jur de 3. Ne-am incadrat asadar in timpul alocat si ne-am bucurat din plin de frumusetea zapezii si a naturii. Andrei a plecat spre Bucuresti inainte de caderea noptii. Eu am mai dormit o noapte la cabana si m-am intors in Brasov astazi inainte de pranz.

A mai trecut un an, a inceput altul – doar muntele ramane neschimbat. Cred ca aceste ture traditionale de sfarsit si de inceput de an imi dau o senzatie de stabilitate. Este ca o intoarcere la lucrurile esentiale, ca o incarcare a bateriilor cu energia necesara pentru inca un an de alergare. Trebuie sa o spun din nou: sunt atat de binecuvantata sa am muntele aproape si sa pot profita de el si de energia pe care mi-o da. Pentru unii poate parea paradoxal: depun totusi efort ca sa urc pe munte. Cum pot atunci vorbi despre incarcare cu energie ?! Intr-adevar, este paradoxal: efortul pe care il depun este mic in comparatie cu energia cu care plec de pe munte.

Imi vin in minte cuvintele lui Moise din psalmul 90, versetul 2:
Înainte ca să se fi născut munţii şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu!

Cred ca inteleg acum mai bine de ce muntele imi da senzatia de stabilitate: este o imagine a lui Dumnezeu, care nu se schimba, care ramane intotdeauna credincios si care ma iubeste in fiecare zi. Stiind aceste lucruri, pot sa infrunt cu seninatate si incredere noul an, care nu stiu ce va aduce, dar care va fi sigur un an binecuvantat, asa cum a fost si 2016.

Va doresc si voua un an nou binecuvantat !

Această prezentare necesită JavaScript.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: