Publicat de: Andra Bunea | 29/01/2017

Fisura Galbenelelor in conditii de iarna (28 ian. 2017)

Sambata dimineata (28 ian.) la ora 7:00 plecam din Brasov cu trenul eu si Alin ca sa facem o tura in Bucegi. Ne-am intors in Brasov duminica dimineata la ora 7:00 (tot cu trenul). Am reusit astfel performanta absoluta de a face o tura de 20 de ore pe munte si 24 de ore in total cu deplasarea si pauza de la refugiul Costila. Cum a fost posibila o astfel de tura maraton, pe care nu am planificat-o si nici anticipat-o ?! Veti afla in continuare.

Povestea a inceput sambata trecuta, cand am urcat pe Albisoara Gemenelor impreuna cu Cosmin si Alin. Alin s-a aratat interesat atunci sa facem Acele Morarului in conditii de iarna. A ramas ca vom vorbi in cursul saptamanii pentru a decide ce si cum. Eu m-am uitat la prognoza inca de luni (ca de obicei) si am constatat ca vor fi temperaturi foarte scazute pe sus, amplificate si mai mult de vant. In aceste conditii nu se puteau parcurge Acele, pentru ca acolo am fi fost tot timpul pe creasta – deci in bataia vantului. I-am spus lui Alin ca ar fi bine sa lasam Acele pentru alta data. Insa prognoza era buna pentru sambata (senin, fara precipitatii), asa ca nu era de stat in casa. Am relansat ideea lui Cosmin de acum cateva saptamani de a urca pe V. Coltilor (cu intrare din Malin), de a iesi in Coltul Galbenelelor si de a cobora prin rapel in V. Galbenele. Lucrurile s-au clarificat abia vineri seara: Cosmin, Victor si Anca nu puteau veni pe munte, asa ca am ramas doar eu si Alin. I-am spus lui Alin ca am mai multe trasee in cap si ca ne vom decide ce facem sambata dimineata in tren.

In timpul saptamanii am studiat cateva trasee din cartea lui Kargel „Muntii Bucegi: drumetie, alpinism, schi”. Mi-am dat seama ce multe trasee sunt inca de facut in Bucegi, ceea ce pentru mine este o veste buna (imi place sa fac cat mai multe trasee inedite). Sambata dimineata in tren i-am spus lui Alin ca am 3 propuneri: prima ar fi V. Coltilor (1B) pe care o propusese Cosmin cu ceva timp in urma; a doua era Blidul Uriasilor (1B), care ne-a atras atentia sambata trecuta (se vedea foarte bine din Albisoara Gemenelor) si a treia Fisura Galbenelelor din Umarul Galbenele, despre care Kargel da urmatoarele explicatii:

„Fisura Galbenelelor (3A, 6lc, 2 ore): urca fata sud-estica de la confluenta V. Galbenelelor cu Hornul Coamei pana in Strunga Umarului, marcata de un bolovan incastrat. In acest punct traseul se intalneste cu celelalte trasee din Umar” (p. 122)

Cam succinta prezentarea. Alin si-a deschis imediat netul si a gasit o schita a traseului pe site-ul roclimbs.ro (http://roclimbs.ro/Ruta.aspx?ID_Ruta=232). Nici aceasta descriere nu era foarte amanuntita si nu spunea nimic despre dificultatea traseului in conditii de iarna (jurnale 0, parcurgeri 0). Se pare ca nu l-a mai facut nimeni in ultima vreme iarna. Alin s-a exprimat cam asa: „ar fi bine sa lasam V. Coltilor pentru o sambata in care poate veni si Cosmin, pt ca el a propus traseul. Despre Blidul Uriasilor nu stim nimic (nu am gasit nici o descriere pe net, ci doar clasificarea lui Kargel: grad 1B)”.

Mai ramanea Fisura Galbelnelelor (FG), despre care de asemenea nu stiam mare lucru, dar aveam totusi schita de pe net si clasificarea lui Kargel: 3A. Exact aceasta clasificare ne-a indus in eroare: daca Kargel ar fi spus ca este 4A sau 4B (ceea ce cred eu ca este gradul real al traseului), atunci nu m-as fi bagat pentru ca nu am experienta de 4A-4B in conditii de iarna. Dar experienta de 3A iarna am: este vorba de Creasta Costila-Galbinele, din care am parcurs primele 5 lungimi de coarda (inclusiv cea cu diedrul) in febr. 2016 impreuna cu Dan si Cosmin. O parcursesem si pe uscat de cateva ori si am constatat ca in conditii de iarna este mult mai dificila (sa te cateri cu bacancii si uneori coltarii pe fisuri si diedre cu prize mici este o adevarata provocare), insa nu mi s-a parut exagerat de dificila. De aceea, cand am vazut ca FG este cotata cu 3A, mi-am zis „cred ca se poate face”. Nici Alin nu a dat inapoi, asa ca am decis in unanimitate: „mergem pe FG !”

In gara la Busteni ne-am intalnit cu un grup de 3 persoane: Mihai Sava din Brasov, Adi (alias Rupi – fondatorul site-ului roclimbs.ro, pe care tocmai ne uitasem dimineata pentru informatii despre FG 🙂 ) si Andrei (ultimii doi din Bucuresti). Erau echipati si ei cu pioleti tehnici si coltari. Alin il cunostea pe Mihai. L-a salutat si l-a intrebat ce au de gand sa faca. Ne-a spus ca merg pe Creasta Malinului. Ne-a intrebat si el: „voi incotro ?” si atunci i-am spus de FG. Ne-a spus ca isi doreste si el sa faca FG si ca a facut deja ceva in zona respectiva (Traseul Rosculet 3B). Ne-a dat cateva informatii pretioase despre FG (in conditiile in care nu gasisem nimic pe net despre dificultatea reala a traseului): are vreo 5 lc, sunt putine asigurari, se iese in Strunga Umarului sub bolovanul incastrat (cum zice si Kargel), iar de acolo se face rapel spre V. Scorusilor. Ne-a rugat sa il informam dupa aceea despre starea traseului pentru ca ar vrea si el sa mearga la vara.

Inarmati cu aceste informatii, ne-am continuat drumul spre ref. Costila cu si mai multa hotarare sa facem acest traseu si sa vedem „ce-i de capul lui”. Am ajuns la refugiu la 10 fara un sfert si am facut o pauza de 25 minute. Cu ocazia asta, am descoperit si noua „fata” a ref. Costila: exteriorul a fost refacut in totalitate in toamna lui 2016. A fost multa lume in Costila sambata: 2 echipe au urcat pe Hornul Coamei, o alta pe Galbenele si Scorusi, iar o alta voia sa ajunga pe Valcelul Policandrului si Brana Aeriana. M-am bucurat sa vad asa multa lume pe munte. Este loc pentru fiecare ! Insa noi nu aveam concurenta pe FG, asa ca nu aveam de ce sa ne grabim sa intram mai repede in traseu. La 11:45 am ajuns la confluenta V. Galbinele cu Hornul Coamei. De acolo se vedea FG in toata splendoarea ei, chiar in fata noastra. Parea destul de uscata si de inaltime redusa. Pe net citisem ca ar avea 180 m, dar Alin zicea: „asta pare de 50 m”. Cred ca si acest aspect vizual ne-a indus in eroare si ne-a facut sa subevaluam dificultatea reala a traseului.

La 11:45 am inceput ascensiunea serpuita a fetelor de iarba care duc spre intrarea in traseu. A fost destul de anevoios pentru ca terenul este foarte inclinat, cu multa stanca si putina zapada. Eu am intrat in firul vaii de mai jos si m-am confruntat cu o prima saritoare foarte ingusta si inalta (fisura), una dintre multele pe care le-am catarat pana sus. Alin a ocolit prin dreapta si m-a asteptat mai sus. La inceput m-am chinuit pe acea saritoare si l-am intrebat pe Alin daca exista vreun punct de asigurare. Alin mi-a zis ca exista o asigurare pe peretele din dreapta, si a inceput sa desfasoare coarda ca sa ma asigure. Insa intre timp m-am mai chinuit putin si am reusit sa urc singura. Am folosit acel punct de asigurare ca sa-l asigur pe Alin pe urmatoarea lc (prima pe care am urcat asigurati), care debuta cu o saritoare foarte dificila: ingusta, inalta, putine prize, putina zapada. A fost un „avan-gust” a ceea ce ne astepta pe FG pana sus. Dupa aceasta saritoare urma o zona putin inclinata de vreo 40 m, acoperita cu zapada. Urma apoi o alta saritoare de acelasi gen ca cea de mai jos, pe care Alin a ocolit-o prin stanga. A iesit astfel (fara sa stie) deasupra punctului de asigurare, care de data asta era pe stanga (un piton destul de ruginit, care se incadra perfect in peisaj). A tot cautat un punct de asigurare si ajunsese la exasperare pentru ca nu gasea, iar coarda se termina (am avut o semi-coarda de 50 m).

Intrucat nu ne mai auzeam prin viu grai, l-am sunat ca sa-l intreb daca a gasit vreun punct de asigurare. Mi-a spus ca nu vede nimic, insa chiar in momentul acela, asezandu-se in firul vaii ca sa vorbeasca cu mine, a vazut pitonul ruginit pe peretele din stanga. M-a filat imediat si pe mine (am urcat tot traseul ca secund) si ne-am pregatit de urmatoarea lungime. Saritorile deveneau din ce in ce mai dificile: un amestec de stanca spalata (fara prize) cu pamant, iarba si putina zapada. Traseul devenea tot mai abrupt si tot mai friabil. Imi povestea Alin ca ramanea adesea cu prizele in mana. Urmatoarea asigurare a fost pe peretele din dreapta, insa pitonul era batut foarte sus. Bineinteles ca si spatiile de asigurare/regrupare erau din ce in ce mai inguste si abrupte. Alin a plecat in cea de-a 3-a lc (am preferat sa regrupam des, uneori doar la un piton, pentru ca altfel nu ne mai auzeam si nu mai puteam comunica), si a gasit de data asta pe stanga o regrupare cu 2 pitoane si o cordelina gri intre ele.

Alin a continuat sa catere saritori din ce in ce mai horror, cu o precizie de pisica, fara sa cada niciodata in coarda. Ma bucur ca nu a cazut pentru ca uneori distanta intre asigurari era chiar si de 10 m. O cadere pe saritorile dificile s-ar fi dovedit foarte periculoasa. La un moment dat (cred ca in a 5-a lc), Alin nu a putut sa treaca direct saritoarea (din lipsa de prize) si a ocolit-o prin stanga, ceea ce a presupus o traversare pe prize minuscule de gheata si stanca. A regrupat putin mai sus. Am urmat si eu aceeasi ruta, iar cand am ajuns la el, i-am spus: ce facem noi aici este insane. Este o nebunie sa ne cataram pe saritorile acestea ingrozitoare. Insa greul de-abia urma sa vina. Trecusem deja de jumatatea traseului. Se vedea deja fisura finala si parea sa mai fie vreo 50 m pana sus. Insa am mai regrupat de 2 ori, pe de o parte ca sa putem mentine contactul auditiv, iar pe de alta pentru ca inainte de ultima lungime Alin nu stia ce varianta sa urmeze si astepta sa vada ce zic si eu.

In jumatatea superioara am avut bucuria sa constatam ca asigurarile erau mai dese (uneori chiar si la 2-3 m), dar si neplacerea ca stanca era mult mai friabila. In penultima lc (cred ca a 6-a pentru noi), Alin urcase o saritoare pefect verticala, friabila si cu putine prize, si regrupase undeva in dreapta, la vreo 2 m de firul vaii. Se pare ca acolo sunt 2 variante: una care ocoleste prin dreapta si presupune catararea unei fisuri minuscule, inalta de vreo 4 m, fara nici o asigurare pana sus (sa te cateri in bocanci si coltari pe acolo releva de domeniul science-fiction !!) si cea directa, care merge drept in sus spre fisura finala si care consta mai intai dintr-un horn larg usor inclinat, pe care se intra cu catarare pe peretele din dreapta (pentru ca la intrarea in horn este un mare gol); apoi hornul se ingusteaza si devine vertical, astfel incat nu mai incapi in el nici din profil, dupa care urmeaza fisura finala (foarte ingusta si fara prize), care se poate ocoli totusi spre dreapta pe o mica traversare surplombata, dupa care se urca un horn usor la stanga si se ajunge la regruparea finala de sub bolovanul incastrat (aceasta ocolire a fisurii finale apare si in schita lui Kargel).

Alin regrupase sub fisura science-fiction din dreapta, pentru ca la prima vedere i se paruse mai abordabila decat hornul horror din varianta directa (una mai horror decat cealalta !). Cand am ajuns si eu acolo (cu greu, dupa o cadere in coarda si mult ajutor din partea lui Alin), el mi-a zis sa raman pe un prag mai jos decat locul unde regrupase el pentru ca s-a razgandit si nu mai vrea sa urce pe acolo. Mi-a spus ca i se pare foarte dificila si mi-a cerut si mie parerea. I-am spus acelasi lucru: e foarte greu de catarat acea fisura minuscula cu coltari in picioare. Alin mi-a spus ca si cealalta varianta (cea directa) i se pare foarte dificila si nu prea se simte gata sa riste. Era in jur de 6 si incepea sa se intunece. Ne-am scos lanternele frontale pentru ca in cateva minute urma sa nu mai vedem nimic.

Acela a fost singurul moment in care Alin a vrut sa renunte (chiar la final). Mi-a spus ca i se pare foarte dificila ultima portiune (mai ales ca nici nu se vedea foarte bine varianta de ocolire prin dreapta a fisurii finale) si ca ar fi mai bine sa ne intoarcem (sa rapelam tot pana jos). Eu i-am spus ca el hotaraste pana la urma pentru ca el se catara, dar ca ar fi mai bine sa incercam totusi sa mergem pana la capat, pentru ca dupa aceea ne asteapta doar 2 rapeluri (in realitate au fost 4) pana in V. Scorusilor, ceea ce este mult mai usor decat sa rapelam pe intuneric toate lungimile pe care le-am catarat. De fapt, nu asta ma ingrijora, ci faptul ca prima lc unde am urcat asigurati avea in jur de 50 m si de-abia ne-a ajuns coarda. Cum vom putea face rapel acolo ? Cei 25 m de rapel pe care ni-i permitea coarda nu ne-ar fi dus decat deasupra saritorii dificile pe care a catarat-o Alin si pe care cu greu am fi putut s-o descataram la liber. Urma apoi si coborarea pe portiunea super-abrupta de la intrarea in traseu, care noaptea la frontala putea sa se dovedeasca foarte periculoasa. Pe baza acestor aspecte problematice ale variantei de intoarcere prin rapel, eu am considerat ca merita incercat sa cataram ultima lungime, iar daca el constata ca nu poate iesi din hornul acela super-ingust, face rapel de acolo pentru ca exista un inel la jumatea hornului. Insa Alin tot ezita. Cand l-am vazut ca ezita, mi-am dat seama ca simte ceva si ca ar fi bine sa nu mai insist, asa ca i-am zis: „gata, hai sa coboram”. Pana la urma nu trebuia sa terminam cu orice pret traseul, desi mi-as fi dorit asta, bine-inteles.

In momentul acela Alin s-a decis sa incerce totusi, asa ca l-am filat pe ultima lc. A reusit sa intre in hornul mai putin abrupt (care ducea la hornul super-ingust) printr-o catarare de mare finete pe peretele din dreapta. S-a intepenit apoi in zona ingusta (mi-a spus ca i s-a intepenit casca si nu mai putea sa vada prizele). I-am sugerat sa incerce din profil, dar tot mai ramanea o problema: rucsacul. Cum sa se catere cu rucsacul in zona aceea super-ingusta ? Din fericire, gasise un piton in care a asigurat, asa ca i-am spus: „agata rucsacul cu o caraba de pitonul respectiv si o sa-l aduc eu sus cand urc”. A continuat asadar fara rucsac, a reusit sa treaca si a asigurat din nou in punctul in care se putea iesi din horn spre dreapta pe o firida surplombata (pentru evitarea fisurii finale, super-ingusta si ea). A reusit sa traverseze si firida si ajuns in locul unde se putea merge la stanga pe horn catre regruparea finala. Acolo din pacate i s-a parut ca nu e o varianta buna pentru ca dincolo de horn se vedea un mare hau (regruparea este pe partea dreapta la iesirea din horn si nu se vedea). Asa ca nu s-a dus pe acolo (desi hornul acela era foarte usor – nu mai era nimic de catarat), ci a luat-o in dreapta si a catarat bolovanul imens de deasupra regruparii. A ajuns chiar la bolovanul incastrat si a gasit acolo un inel, de unde m-a asigurat pe mine. De-abia de sus a vazut regruparea care era in Strunga Umarului.

Am urcat si eu cu mare dificultate, mai ales in hornul ingust, unde isi lasase Alin rucsacul. La inceput am prins rucsacul de coarda cu caraba si am incercat sa-l imping in sus, dar era foarte greu si de-abia il miscam. In plus, ne intepenisem in horn atat eu, cat si rucsacul. Eram stoarsa de energie si nu mai aveam putere sa inaintez. Atunci mi-a venit o idee geniala: am prins rucsacul de coarda cu un nod prusic la vreo 50-60 cm deasupra asigurarii mele. In felul acesta, nu am mai sustinut eu greutatea rucsacului, ci coarda. Vazand ca n-am sanse de izbanda sa ma catar prin horn, asigurata fiind, am decis sa ies in afara lui si am avansat cu cateva miscari de ramonaj. Am inaintat foarte greu, dar pana la urma am reusit sa ajung la a doua asigurare (unde incepe firida surplombata din dreapta). Am recuperat bucla si am simtit cum coarda ma arunca spre dreapta. Am incercat sa travesez firida, dar spatiul era foarte mic si ma mai incomoda si rucsacul lui Alin, asa ca pana la urma am cazut in coarda, dar a fost o cadere benefica, pentru ca m-a repozitionat pe cateva prize de pe care am reusit sa ma ridic in zona unde incepea hornul lejer spre stanga. Am parcurs fara dificultate acel horn si am ajuns in regrupare. Alin era deasupra la bolovan si a coborat in rapel. I-am multumit lui Dumnezeu pentru protectia uimitoare pe care ne-a acordat-o pe acest traseu dificil (mai ales lui Alin, cara a urcat cap de coarda si care ar fi putut sa se raneasca grav in caz de cadere). Bineinteles ca m-am rugat in continuu in timp ce el urca portiunea finala.

In acel moment era in jur de 20:20. Ne-am gandit noi ca asta trebuie sa fie punctul de rapel despre care ne vorbise Mihai Sava dimineata. Pe partea opusa FG era un mare hau. Banuiam ca acolo trebuie sa facem cele 2 rapeluri, insa pentru o mai mare siguranta, Alin l-a sunat pe Mihai si i-a cerut cat mai multe detalii. Mihai ajunsese deja in Brasov (nu au mai facut Creasta Malinului pentru ca zapada a fost foarte proasta). Ne-a dat foarte multe detalii si a spus sa-l sunam daca mai avem nevoie. Intre timp noi am facut o pauza de masa (nu  mai mancasem si nu mai bausem nimic de la ref. Costila de la ora 10). La 20:40 am inceput primul rapel. Mihai ne spusese ca urmatorul piton de rapel este pe partea dreapta (cum stai in rapel). Alin a reusit sa-l identifice la vreo 12 m mai jos de strunga. Am coborat si eu pana acolo fara emotii. De-acum ma simteam usurata. Ma gandeam ca ne mai asteapta doar aceste 2 rapeluri, apoi coborarea pe V. Scorusilor, dupa care facem dreapta pe Galbinele si de-acolo totul e foarte simplu. Din pacate n-a fost sa fie asa. Am ajuns in Strunga Galbenelelor abia la 12:30 noaptea, deci la aproape 4 ore dupa ce am inceput rapelul din Strunga Umarului.

La al doilea rapel, am vazut la un moment dat ca Alin o ia spre stanga (cum statea in rapel), desi mie mi se parea ca ar fi trebuit sa continue rapelul inainte, adica pe aceeasi directie cu primul rapel. Insa era noapte si nu se vedea prea bine care era varianta corecta. Cand a terminat Alin rapelul, l-am intrebat: „ai ajuns jos (in vale) ?” El mi-a zis ca nu si ca este inca foarte sus fata de firul vaii. Mi se parea foarte ciudat pentru ca Mihai ne spusese ca din 2 rapeluri ar trebui sa terminam. Din fericire, Alin a gasit un piton in zona in care „aterizase”. L-a sunat din nou pe Mihai, care l-a asigurat ca nu mai e mult, pentru ca ei au facut un singur rapel de 60 m pana jos. Am lansat astfel cel de-al treilea rapel, plini de incredere ca acesta va fi si ultimul. Insa de data asta a fost chiar mai rau: Alin a ajuns intr-o zona foarte abrupta, de unde mai era inca foarte mult pana in firul vaii.

Eram blocati. Pur si simplu nu mai stiam ce sa facem. Si era vreo 10:30 noaptea. Sa sunam la Salvamont nu era o optiune pentru ca oricum n-ar fi venit nimeni dupa noi la ora aceea si ar fi trebuit sa asteptam pana dimineata. Nu avea nici un sens sa asteptam. Asa ca am cautat o solutie. I-am sugerat lui Alin sa urce spre partea dreapta, adica spre partea superioara a V. Scorusilor. Noi am facut rapel prea in jos, dar daca ne ducem spre dreapta (cum stai cu fata la munte), o sa gasim mai usor firul vaii pentru ca reducem distanta pana la fir. Alin a inceput sa se catere spre dreapta si printr-un mare miracol (al catelea pe ziua de sambata ?!) a gasit inca un piton. Mi-a zis sa cobor si eu acolo, dupa care am pus din nou coarda pentru rapel (al patrulea) si am coborat oblic tot spre dreapta. Insa nici acolo nu eram inca in firul vaii, si in plus – nu mai aveam nici un piton. Insa cat timp ma asteptase pe mine sa rapelez, Alin s-a uitat putin in jur si a vazut ca mai la dreapta era un fel de brana, care urca putin si dadea apoi in V. Scorusilor. Am urmat aceasta cale si am ajuns in sfarsit in firul V. Scorusilor, care era plin cu zapada. Am coborat fara probleme pana in Strunga Galbinele, unde am ajuns la 12:30 noaptea. Deci aproape 4 ore doar ca sa ne retragem prin Scorusi catre V. Galbinele. Iarna nu-i ca vara si noaptea nu-i ca ziua !!

Din fericire, noi eram in continuare intr-o forma foarte buna si aveam un moral excelent. Sufeream insa de sete pentru ca nu prea mai aveam lichide. Ceea ce m-a bucurat foarte mult pe ultima bucata (cele 4 ore de rapel si descatarare din Strunga Umarului pana in Strunga Galbinele) a fost faptul ca eram foarte lucizi si foarte atenti la toate manevrele de coarda pe care trebuia sa le facem (fixarea dispozitivului reverso pe coarda, plasarea nodului prusic, legarea capetelor corzii ca sa nu cadem de pe coarda la rapel, etc.). Fiecare element de siguranta este important si trebuie mare atentie mai ales in momentele de oboseala extrema. Desi parcursesem un traseu foarte dificil in ultimele 10 ore (de cand am intrat din firul V. Galbinele spre FG), eram in continuare incredibil de lucizi si alerti. M-am bucurat sa vad ca organismul meu reactioneaza atat de bine la stres si oboseala. Cred ca ceea ce a contat foarte mult a fost faptul ca am fost tot timpul uniti, am colaborat bine, si mai ales – nu am intrat nici o clipa in panica. Anticipam deja ca va fi cea mai lunga tura de pana acum (si pentru Alin la fel) si asa a fost: a durat in total 20 ore, ceea ce inseamna ca mi-am batut propriul record cu 3 ore (tura de pe Matterhorn din 29 iulie 2016 a durat „doar” 17 ore).

Mihai ne spusese ca la intrarea pe Galbinele este un piton de rapel pe partea dreapta. Aceasta informatie ne-a fost de mare folos (ca toate celelalte pe care ni le-a oferit Mihai), asa ca pana sa ajung eu acolo, Alin punea deja coarda pentru rapel. Am continuat apoi sa ne descataram pe cateva saritori mai mici pana am ajuns in zona unde firul vaii era plin cu zapada. De acolo si pana la poteca de traversare spre V. Costilei nu am mai avut nici o problema. Incepeam insa sa resimt oboseala in toate membrele. Am ajuns la ref. Costila la 2:15 noaptea. Stiam ca avem tren spre Brasov abia la 6 dimineata, asa ca daca am fi coborat direct in oras, am fi ajuns la gara in jur de 3:40 si ar fi trebuit sa asteptam undeva pentru ca nu puteam sa stam in gara. Eu stiam ca gara este inchisa pe timpul noptii, dar dimineata am aflat ca nu este; insa la 6 fara un sfert cand am ajuns la gara, era multa lume care dormea in holul garii (unii pe scaune, altii pe jos) si era un miros insuportabil.

Crezand insa ca gara este inchisa noaptea, i-am sugerat lui Alin sa ne oprim putin la ref. Costila si sa stam acolo pana dimineata, dupa care sa plecam la tren. Nu se punea problema sa dormim pentru ca nu aveam saci de dormit, dar macar am stat la adapost si ne-am odihnit putin. Am mancat ultimele rezerve de prin rucsaci si am baut ultimele picaturi de ceai pe care le mai avea Alin in termos. Am stat la refugiu aproape 2 ore (de la 2:15 la 4:05). Pe la 4 fara un sfert ne luase frigul pentru ca stateam pe loc, dar si din cauza oboselii. Asa ca am decis sa coboram spre Busteni, fara sa ne grabim. Am coborat agale si am ajuns in Busteni pe la 6 fara un sfert (la 6:03 am avut tren spre Brasov, unde am ajuns la 7:00). Avand in vedere ca am plecat pe traseu sambata dimineata la 8, asta insemna 22 de ore, insa daca scadem pauza de 2 ore de la ref. Costila, avem 20 ore de traseu propriu-zis. Asa cum spuneam, un record personal, pe care imi va fi greu sa-l depasesc ! Nu mi s-a mai intamplat niciodata sa ma intorc dimineata de pe munte, dar pot sa spun ca nu regret absolut deloc experienta. Cerul se vedea asa de frumos de sus. Se vedea de asemenea o patura groasa de ceata peste vale, luminata de reflectoarele din orase. Era ceva ireal de frumos. Desi nu mi-am dorit o astfel de desfasurare a traseului, m-am bucurat foarte mult de aceste imagini pe care nu le vezi pe munte in mod obisnuit. Pe langa imagini, ii sunt foarte recunoscatoare lui Dumnezeu ca ne-a pazit si ne-a ajutat sa ne intoarcem cu bine si intregi. Orele de somn se recupereaza. Apreciez de asemenea experienta bogata pe care am castigat-o prin aceasta tura. Intotdeauna este loc de invatat ceva nou pe munte.

Si eu si Alin am ajuns la concluzia ca nu e bine sa facem unele trasee in conditii de iarna fara sa le fi descoperit mai intai vara, si mai ales daca nu exista descrieri amanuntite ale traseelor si ale posibilelor probleme pe care le ridica. Insa totul e bine cand se termina cu bine, asa ca ne gandim deja cu nerabdare la urmatoarea tura, care ne dorim cu siguranta sa fie un pic mai pasnica 🙂

Update: La 3 sapt. dupa noi (pe 19 febr.) a fost si Mihai pe Fisura Galbenele. Puteti vedea aici filmuletul facut de el:  http://www.youtube.com/watch?v=DHEryLm6PaE

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Anunțuri

Responses

  1. Bravo Andra, Bravo Alin !!! O tura de poveste cu mult, mult suspans. Aveti grija de voi!

  2. Salutare. Bine ca ati iesit cu bine. Cateva recomandari pe viitor.

    Luati-va 2 semicorzi (preferabil de 60, cam asta e standardul si prin europa si la noi, mai ales pt rapeluri). Anul trecut, din Strunga Umarului (dupa parcurgerea Rosculet) ne-am dat jos dintr-un singur rapel cu semicorzi de 60 (si ne-au mai ramas vreo 5m)

    Nu va mai asigurati doar intr-un piton (cand am fost in albastra echipa din fata mea a iesit cu 2 pitoane, iar eu am zburat cu un piton doar incarcandu-l static; in eftimie croitoru secundul meu a scos un morcov zdravan si sanatos cu 2 degete, tractionandu-l gresit, si exemple sunt garla)

    Cand mai doriti sa parcurgeti trasee fara jurnale/informatii pe net (din Pintenul Vaii Albe, Peretele Galbenele, Peretele cu Flori etc) musai sa va luati macar 4-5 pitoane. Cornel Sain cand mergea iarna in Peretele Galbene isi lua cu el 10-15 pitoane.

    Si poate o ultima recomandare, parcurgeti traseul inainte vara, caci iarna nu-i ca vara. Si in felul asta vi-l puteti amenaja un pic de vara (pitoane pe unde lipsesc, si daca aveti prieteni cu o bormasina, macar 1 spit in regrupari) si vazut exact cum e si daca merge facut si iarna

    Numai bine,
    Andrei

  3. Inca cateva complatari la comentariul de mai sus.

    Legat de folosirea unei singure semicorzi. Si eu mai merg cu una singura pe trasee usoare pe care le stiu CG vara/iarna, Furci etc si stiu ca nu voi cadea (desi e un risc pe care mi-l asum constient). Insa nu pe trasee mai grele/necunoscute.
    Stiu caz, de persoana care a cazut factor 2, direct in hamul coechipierului, in Fisura Albastra pe lc tendorului, si i-a „pocnit” o semicoarda, caderea fiind prinsa de a doua. Semicorzile sunt testate si certificate doar pt caderi factor 1.75 cu 55kg, din cate tin eu minte.

    Numai bine si trasee sigure,
    Andrei

  4. Am zis sa mai ma uit un pic peste poze, sa vad pe unde ati regrupat voi (si sa compar cu locul unde sunt acum regruparile).
    Grija mare cum mai regrupati pe viitor cand aveti regrupari in pitoane. Aici, daca unul din cele pitoane ar fi cedat, ar fi cedat toata regruparea. Si, una din regrupari (nu asta) chiar era proasta, de a luat-o Johnny acasa asta iarna, cu mana, fara sa ii dea vreun ciocan. https://andrabunea.files.wordpress.com/2017/01/dsc088471.jpg

    • Salut Andrei,
      multumesc pt observatie si recomandari. Ai perfecta dreptate, acea regrupare nu ar fi tinut daca unul dintre pitoane zbura. Din fericire, ne-a pazit Dumnezeu. Imi doresc sa ajung in vara asta pe Rosculet ca sa-l descopar pe uscat (daca tot l-ati reamenajat !), iar la intoarcere, asa cum mi-a recomandat Johnny (Mihai Sava), o sa facem rapel pe Fisura Galbenelelor pt a descoperi noile regrupari si spituri puse de voi.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: