Publicat de: Andra Bunea | 19/02/2017

Incursiune in Crai (2): continuarea Braului de Jos pana la Lanturi (18 febr. 2017)

Sambata trecuta Adi ne-a dus pe un traseu superb si foarte putin cunoscut/umblat din Crai (Braul de Jos). L-am parcurs atunci de la Malul Galben pana la Termopile, de unde ne-am retras din lipsa de timp. Insa ne-a spus ca Braul de Jos continua pana la Lanturi si ca ultima bucata este cea mai spectaculoasa. Nici nu am visat noi atunci ca ocazia de a ajunge pe portiunea finala se va ivi atat de curand !

Lucrurile s-au pus in miscare in acest sens joi dupa-amiaza, cand am vorbit cu Cosmin si l-am intrebat ce are de gand sa faca sambata. Mi-a spus ca el si Anca vor urca pana la Aninata, unde vor sa ramana peste noapte. M-a intrebat daca doresc sa vin si eu. I-am spus ca vreau sa ies pe munte sambata, insa intr-o tura de o zi. Mi-a zis: „atunci vino cu noi, dupa care poti sa te intorci pe Anghelide”. Mi-am zis: „suna bine, oricum n-am facut Aninata si Anghelide in conditii de iarna, asa ca ar fi o premiera interesanta”. Intrucat Adi urma sa vina in Busteni vineri, l-am intrebat daca nu vrea sa ramana in zona ca sa mergem a doua zi in Crai. El a prins imediat „momeala”, dar nu s-a multumit cu o simpla urcare pana la Aninata. Mi-a zis ca am putea continua pe Braul de Jos pana la Lanturi, traseu pe care el l-a facut de multe ori vara (pe uscat) si pe care viseaza de mult timp sa-l faca si in conditii de iarna. Mi-a spus ca trebuie sa fim maxim 3 oameni, ca sa ne miscam repede, pentru ca sunt multe saritori de catarat si descatarat. Cel de-al treilea loc a fost ocupat imediat de Alin, care de-abia astepta sa iasa din nou pe munte.

Sambata dimineata am plecat din Brasov la 7:10 si am ajuns la Plaiul Foii intr-o ora. Ne-am echipat repede si am pornit pe traseu la 8:20. Intre timp Cosmin m-a anuntat ca el si Anca vor pleca mai tarziu din Brasov pentru ca nu are nici un rost sa se grabeasca. Avantajul turei propuse de el a fost reciproc: faptul ca el mi-a spus de urcarea catre refugiul Aninata l-a inspirat pe Adi sa propuna traseul la care visa de mult timp; in schimb, Cosmin si Anca au beneficiat de urmele noastre in zapada foarte mare cu care ne-am luptat pana aproape de Aninata.

Dar sa revin: eu, Adi si Alin am pornit spre Spirlea, urmand sa facem stanga putin dupa bariera si sa intram pe V. Vladusca. Pana sa ajungem noi la bariera, ne depaseste o masina cu numar de Bucuresti, in care erau 2 baieti. Adi l-a recunoscut pe unul dintre ei (Daniel Toader) si-mi zice: „el a fost saptamana trecuta pe VSC”. Cei doi au lasat masina la bariera si au inceput sa se echipeze. Cand am ajuns la ei si i-am salutat, Daniel l-a luat direct pe Alin: „cum a fost pe Fisura Galbenelelor (FG) ?” Eu am ramas cu gura cascata si am intrebat: „va cunoasteti ?”, la care Daniel zice: „pai nu ne-am intalnit atunci la refugiul Costila, cand noi am urcat pe Hornul Coamei si voi pe FG ?” „Aha, am spus eu, acum te recunosc ! Tu esti cel care ai batut pitonul acela pe Albisoara Gemenelor, in care ne-am asigurat noi pe 21 ian.” A confirmat. Alin i-a povestit putin cum s-au petrecut lucrurile pe FG, dupa care Adi l-a intrebat pe Daniel unde au de gand sa urce. „Pe Umeri” ne-a spus el. Am raspuns: „sa ne tineti la curent pentru ca vrem sa mergem si noi pe Umeri sezonul acesta”. Ne-am urat reciproc succes, dupa care noi am pornit mai departe spre V. Vladusca.

La inceput zapada a fost buna (inghetata), dar pe masura ce avansam, am dat de zapada ca zaharul, in care intram pana la genunchi. Insa se putea si mai rau: pe ultima portiune inainte de peretele stancos (dupa bifurcatia cu Anghelide), zapada ne venea pana la brau. Pana acolo am facut urme cu schimbul, dar pe ultima portiune Adi si-a luat in serios rolul de lider si a deschis poteca plin de avant. Ne-a spus ca nu-l mai opreste nimic si ca va lupta oricat va fi nevoie ca sa-si realizeze visul. Eu una eram deja obosita de atata innotat prin zapada si as fi acceptat cu usurinta si o varianta mai lejera. Dar pe el dificultatea pricinuita de zapada mare il motiva parca si mai mult. Daca nu ar fi fost atat de motivat, nu am fi terminat traseul, care a fost destul de lung si obositor. Adi ne-a zis ca pe uscat bucata dintre Craita si Lanturi dureaza in jur de 5 ore. Nu prea stiam cat ne va lua in conditii de iarna. Putea sa ne ia si dublu (in cele din urma ne-a luat 6 ore si jumate, la care se adauga 3 ore de innotat prin zapada pana la Craita si inca o ora jumate retragerea pe la Spirlea).

Dupa o scurta pauza aproape de punctul de belvedere, am coborat in vale. In loc sa urcam spre Aninata, am luat-o in jos. Adi ne-a condus apoi printr-un labirint de valcele, saritori, hornuri si cotloane, cu o precizie incredibila. Stia la perfectie traseul si ne spunea de dinainte ce urmeaza. Nu voi descrie traseul in detaliu pentru ca ar fi prea multe de spus (voi lasa pozele sa vorbeasca). Am urcat si coborat nenumarate saritori si am ajuns in foarte multe sei (vreo 10 ?). Am catarat asigurati 2 saritori + „marea traversare” (o zona expusa, unde nu aveam alta sansa sa ajungem in partea cealalta decat printr-o traversare pe curba de nivel). Am pus coarda pentru rapel de 3 ori, inclusiv la coborarea din „marea traversare” catre ultima saritoare dificila. Am catarat si descatarat neasigurati nenumarate saritori si hornuri (nu le mai stiu numarul).

Spectacolul naturii din aceasta zona a Craiului ne-a luat rasuflarea. Chiar le-am zis baietilor: „nu mai am cuvinte pentru a-mi exprima uimirea, simt ca am epuizat toate cuvintele din dictionar si tot nu reusesc sa exprim cat sunt de impresionata”. Alin zicea si el ceva asemanator: „este cel mai spectaculos traseu din Crai pe care l-am facut pana acum ! Imi doresc foarte mult sa ajung si la vara, cred ca este foarte frumos si pe uscat”. Nu stiu cum este vara, insa mie mi se parea ca zapada da un farmec cu totul aparte acestei zone din Crai, atat de putin explorata. La sfarsit, Adi ne-a spus ca am intrat in categoria selecta a celor care au reusit sa faca acest traseu in conditii de iarna (adica foarte putini).

La un moment dat, dupa ce am facut primul rapel, am ajuns intr-un valcel pe care se putea cobora. Adi ne-a spus ca acolo este o varianta de retragere in caz ca nu putem termina traseul. Insa era de-abia 2 si ceva si eram aproape de jumatea traseului. Am convenit cu totii ca nu are nici un sens sa ne retragem si ca avem timp suficient sa-l parcurgem in totalitate. De fapt, ne doream sa ajungem la Lanturi pe lumina, pentru ca ar fi fost destul de greu sa avansam in acest „labirint” pe intuneric. Aveam totusi o problema cu timpul: Adi isi dorea sa prinda ultimul tren spre Bucuresti, care pleaca din Brasov la 20:18. Intrucat eram de-abia la jumatea traseului, nu puteam sa stim exact cat ne mai ia si daca vom ajunge la timp la gara. Insa am continuat cat am putut de repede ca sa ne incadram in timpul propus.

Desi ne grabeam, ne-am oprit destul de des pentru poze. Imi spuneam: „acesta e un traseu pe care il fac probabil o data in viata pe zapada, cum sa nu fac poze ?!” Nici nu stiam ce sa fotografiem mai intai ! Erau imagini inedite si impresionante in toate directiile !

Adi ne anuntase ca cea de-a doua parte a traseului este mai spectaculoasa, dar si mai dificila. Urmau saritori si traversari din ce in ce mai grele, unele foarte expuse si fara asigurare. Ne avertiza tot timpul sa fim foarte atenti pentru ca nu avem dreptul la eroare. Afland ca ne asteapta chestii si mai grele, eu am inceput sa obosesc psihic. Uneori in viata e mai bine sa nu stii ce greutati te asteapta, pentru ca gandul „oare cum voi face fata ?” te incarca negativ si iti mananca energia psihica prin ingrijorare, in loc sa folosesti aceasta energie ca sa te concentrezi la ce ai de facut in acel moment. Exact asta mi s-a intamplat mie: am inceput sa ma ingrijorez si asta m-a afectat. In timp ce abordam saritorile dificile de care ne spusese Adi, simteam cum se ridica in mine tot mai mult teama. Mie nu-mi este teama pe munte (sau am doar episoade scurte, pe care le controlez imediat). Acum insa era ceva intens. Mi-am dat seama ca trebuie sa strang de gat teama asta imediat, pentru ca altfel ma va impiedica sa termin traseul si le voi strica si celorlalti tura. Eu sunt omul care merge de obicei pana la capat. Ma intorc sau ma retrag foarte rar (de unde si aventura finala de pe Fisura Galbenelelor – cand Alin a propus sa ne retragem, dar eu am insistat sa continuam). Acum aproape ca vedeam retragerea ca pe o solutie, ceea ce nu-mi sta in caracter. Aceasta lupta interioara ma facea sa fiu mai ezitanta si mai putin sigura pe mine in pasajele cheie. Nu le-am spus nimic baietilor pentru ca nu am vrut sa-i incarc si pe ei. Imi era clar ca eu sunt cea care trebuie sa castige lupta cu teama, ei nu ma pot ajuta cu nimic. Am recurs asadar la ajutorul lui Dumnezeu: m-am rugat sa ma pazeasca si sa-mi dea putere sa continui. Am simtit cum pacea revine in inima mea. Mi-a dat de asemenea incredere maniera excelenta in care Adi a condus tura: stia traseul, stia ce avem de facut, stia unde sunt pasii dificili. Daca l-as fi vazut sau simtit ezitant, asta m-ar fi descurajat. Dar calmul si increderea lui (ca putem termina traseul) mi-au transmis si mie incredere. Baietii m-au ajutat in punctele dificile si astfel am reusit sa ajungem cu bine toti la final.

La 17:40 terminam de urcat (asigurati) ultima saritoare, de unde mai aveam putin pana la Lanturi. Am strans coarda, am mai facut cateva poze si am pornit mai departe. La 18:10 eram la Lanturi. M-am bucurat foarte mult sa vad semnul (banda rosie). Incepea sa se intunece, dar am mai continuat putin la vale pe semi-intuneric. Apoi ne-am scos frontalele. Ne cam luasem gandul de la faptul ca Adi va prinde ultimul tren. Pentru asta (ziceam eu) ar fi trebuit sa ajungem cel tarziu la 18 la Spirlea, la 19 la masina si sa fim in gara inainte de 20:18. Pe prima portiune dupa ce am ajuns la marcaj, am innotat prin jnepeni si zapada mare, dar in momentul in care am intrat pe poteca de sub Zaplaz, am mers mult mai usor. Stiam ca suntem foarte aproape de Spirlea, asa ca mi-a venit o idee: ce-ar fi sa-i dam acum repede la vale, mai ales ca era poteca ? Poate reusim sa ajungem la masina pana la 19:30, dupa care intr-o ora ajungem la gara. Adi imi spusese ca trenul acesta are de obicei intarziere, astfel ca de multe ori cand il lua din Busteni, ajungea tarziu in Bucuresti si pierdea ultimul metrou. Asta era deci sansa noastra: sa intarzie trenul ! Le-am impartasit baietilor planul meu si au fost de acord sa ne grabim. Motivati de acest nou „obiectiv”, ne-am miscat repede la vale. La 18:50 eram la Spirlea, si in mod incredibil – la 19:25 eram la masina. Ne-am dat jos coltarii, am incarcat rucsacii in portbagaj si la 19:30 am pornit spre Brasov. M-am rugat tot drumul sa aiba trenul intarziere !

Am ajuns la gara la 20:35. Fuga la casa de bilete, unde ni s-a spus ca nu se mai vand bilete pentru ca trenul este in gara. Fuga la peronul 3 prin pasajul subteran, si cand ajungem la peron, ce sa vezi ?! Multa lume, dar trenul nicaieri !! Abia atunci intra in gara ! Incredibil, deci am ajuns inaintea trenului ! Ziua se incheia apoteotic. Ne-am luat ramas bun fericiti si am respirat usurati cand l-am vazut pe Adi urcat in tren. El ne multumea noua ca l-am ajutat sa-si realizeze visul, noi ii multumeam lui ca ne-a luat pe acest traseu superb. Dar mai mult ca orice, i-am multumit toti lui Dumnezeu ca ne-a pazit si ca l-a ajutat pe Adi sa prinda trenul. Uff, si am zis ca n-o sa povestesc mult, dar iata ce jurnal lung am scris si de data asta !! 🙂

Las acum pozele sa vorbeasca !

Această prezentare necesită JavaScript.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: