Publicat de: Andra Bunea | 09/04/2017

„Expeditie” in Bucegi pe V. Caprelor (8 apr. 2017)

Asa cum povesteam in jurnalul precedent, dupa tura pe V. Urzicii (VU) de saptamana trecuta, am ramas cu o nelamurire: unde este intrarea in valcelul din dreapta ?! Am studiat cateva poze cu VU facute de pe versantul sudic al Morarului si am constatat ca valcelul secundar se desprinde spre dreapta putin mai sus de saritoarea inalta pe care am catarat-o noi asigurati. Intrucat Adi avea si el intentia de a explora acest valcel, am pus la cale o noua iesire in zona. Pentru a nu mai catara inca o data saritoarea de pe VU, am decis sa urcam pe V. Caprelor (1B) si sa traversam la stanga pe Braul de Mijloc (propunerea lui Adi), din care sa coboram in firul VU. Insa vremea nu ne-a fost favorabila, asa ca ne-am multumit sa parcurgem V. Caprelor (VC) pana in platou, lasand pe alta data explorarea valcelului din dreapta al VU.

Joi si vineri au fost precipitatii insemnate in Bucegi; pentru sambata se anunta insa o ameliorare a vremii (mai putine precipitatii). Prognoza era mai buna pentru duminica (senin), insa Adi nu putea veni duminica, asa ca am decis sa mergem sambata „fie ce-o fi”. Ni s-a alaturat Alin R., dornic si el sa iasa din casa. La 7:10 am plecat din Brasov pe o vreme oribila (burnita si batea vantul). Daca ne-am fi luat dupa ce vedeam, ne-am fi bagat la loc in pat. Dar pentru ca nadajduiam intr-o prognoza bunicica (precipitatii slabe in prima parte a zilei), nu ne-am speriat de aparente. La 8 fara 10 l-am luat pe Adi de la gara din Busteni si am pornit spre Gura Diham. Am lasat masina la intrarea spre Plaiul Fanului (banda galbena). Aici vremea era si mai dezlantuita: ningea si viscolea ca in plina iarna. Insa pe noi, ca pe Ana lui Manole, nu ne mai putea opri nimic ! Se vedea totusi printre nori o pata de cer senin, care ne-a dat sperante ca lucrurile se vor ameliora.

Din cauza vantului foarte taios, a trebuit sa ne echipam in masina. Adi isi adusese ochelarii de schi, care s-au dovedit a fi o piesa de echipament esentiala 🙂 La 8:15 am pornit pe traseu. Pana la intrarea in padure a trebuit sa infruntam vijelia. In padure a fost un pic mai calm. Odata ajunsi in Poiana Costila, am reevaluat situatia. Nu intervenise nici o ameliorare: continua sa ninga si sa bata vantul. Adi a consultat din nou prognoza, care spunea ca informarea meteo de vreme rea a incetat la ora 9:00. S-a emis in schimb cod galben de vant pentru zonele montane (60-80 km/h). Intrucat intentionam sa urcam pana in platou, stiam ca va trebui sa infruntam vantul puternic.

Am urcat pe V. Cerbului pe o zapada din ce in ce mai mare. Cand am ajuns in zona deschisa de sub intrarea pe V. Priponului (VP), am dat de troiene de zapada de aproape 1m. Vantul era in continuare dezlantuit, ridicand fuioare de zapada in jurul nostru. Era o atmosfera de iarna autentica, asa cum nu am prins nici in ianuarie. Cand am ajuns in dreptul saritorii uriase de la intrarea pe VC (numita Hornul VC), Adi ne-a spus ca nu se poate aborda direct (este dificil si vara, insa acum este aproape imposibil de cararat), ci se intra din Pripon. In mod normal, prima saritoare de pe Pripon (inalta si spalata) se ocoleste prin dreapta pe la stana. Insa acum vantul depozitase multa zapada sub saritoare; firul vaii mai sus de saritoare era de asemenea acoperit complet. In aceste conditii, Adi a propus sa cataram direct saritoarea cu bolovan: „Nu am mai urcat-o pana acum. Este din categoria ‘o data in viata’, asa ca haideti s-o cataram”.

Ne-am indreptat asadar spre saritoare, cu intentia de a vedea pe ce parte ar fi mai usor de abordat. Am decis s-o abordam prin stanga. Insa inainte de asta, Alin a observat sub bolovanul imens incastrat in firul vaii o grota, care oferea protectie de vantul dezlantuit de afara. S-a indreptat asadar spre grota; l-am urmat si noi fara sovaire. Am gasit acolo un adapost excelent pentru o scurta pauza in care ne-am echipat, am mancat si ne-am rehidratat.

La ora 11:00 am pornit. S-a catarat mai intai Alin, urmat de mine si de Adi. Ne-am ridicat de pe maldarul de zapada, cu sprijin in pioleti si o usoara miscare de ramonaj pentru a dapasi zona stramta si spalata dintre bolovan si peretele din stanga. „A fost destul de usor” i-am spus apoi lui Adi. Am continuat sa urcam valcelul abrupt, innotand prin zapada care ne ajungea pe alocuri pana la brau. Ca de obicei, Adi a deschis drumul prin nameti. „Nu ma asteptam sa mai sparg iar zapada sezonul acesta” a glumit el.

Dupa o lupta acerba cu zapada, am ajuns la intersectia cu varianta de ocolire, care vine din dreapta. Am urcat mai intai un jgheab abrupt spre stanga, dupa care am traversat spre VC pe curba de nivel un pic mai sus de Braul Priponit. Dupa vreo 20 minute am ajuns in sfarsit in firul VC. Imediat ce am ajuns in VC, Adi ne-a aratat „Coltul Crapat”, pe sub care trece BMC (Brana Mare a Costilei).

Am incercat sa evitam firul vaii acolo unde se putea, pentru ca era multa zapada. Am mers mai intai pe cateva fete de iarba, dupa care valea s-a ingustat. Am continuat atunci pe fir, avand grija sa incercam mai intai zapada ca nu cumva sa plece cu noi. Din fericire, desi zapada era adanca si moale (avea pe alocuri 50-60 cm), nu a fost pericol de avalansa. Am intalnit in drumul nostru cateva saritori partial descoperite, pe care le-am catarat fara asigurare pentru ca nu erau dificile. Am intersectat mai intai Braul cu Jnepeni, care merge pana in Valea Seaca a Costilei. Mai sus de acesta am dat de BMC, care -urmata spre stanga- ne-ar fi scos in VU sub saritoarea inalta catarata sambata trecuta. Am fi putut sa ne retragem pe BMC spre dreapta pana in Pripon. Dar nu era cazul. Putin mai sus am dat de Braul de Mijloc, care ne-ar fi scos in VU deasupra saritorii, intr-un loc unde am fi putut incepe explorarea valcelului secundar al VU. Insa Adi m-a anuntat ca in conditiile actuale nu ar fi prea indicat sa facem asta. I-am spus ca sunt intru totul de acord: din moment ce nu avem vizibilitate, nu are nici un rost sa cautam acum valcelul respectiv. Il lasam pentru alta data, cand vom avea conditii mai bune.

Am continuat sa urcam pe un viscol aprig, care aducea zapada de sus si o arunca in firul vaii. In astfel de momente, trebuia sa ne aplecam ca sa ne protejam de urgia naturii. Din fericire, vantul se mai potolea din cand in cand si puteam astfel sa inaintam. Am avut la un moment dat senzatia ca ne aflam intr-o expeditie pe muntii inalti din Himalaya. Un fel de expeditie chiar a fost: conditiile erau vitrege, vizibilitatea scazuta (40-50 m), iar terenul complet necunoscut (VC a fost o premiera absoluta pentru toti). Daca nu am fi fost motivati, cu siguranta ne-am fi intors din drum. Insa Adi -ca lider al grupului- a dat dovada de multa motivatie si perseverenta. Privindu-l cu ce curaj infrunta vantul si zapada, mi-a lasat impresia ca pe el conditiile dificile, in loc sa-l descurajeze, il intaresc si mai mult in hotararea de a merge pana la capat. Pe de alta parte, a avut si el parte de sustinerea noastra. Ne intreba din cand in cand daca suntem ok. Eu i-am spus de mai multe ori ca imi place foarte mult pentru ca pot sa ma calesc si sa-mi incerc limitele. Este un antrenament excelent pentru situatiile dificile cu care ma pot confrunta atunci cand nu ma astept. Daca fac fata acum, inseamna ca voi face fata in orice conditii.

De fapt, constienta fiind ca nu mai puteam merge sa cautam valcelul secundar al VU, imi doream acum foarte mult sa fac VC pana sus. Ma temeam ca nu cumva Adi sa renunte si sa propuna sa ne retragem spre VP. Chiar i-am exprimat la un moment dat aceasta temere, la care el a raspuns: „eu sa renunt ?! Daca tot am venit pana aici, vreau sa fac ceva”. M-am bucurat sa aud asta pentru ca si eu gandeam la fel: daca tot suntem pe munte, sa ne bucuram de ceea ce ne ofera el si sa nu ne dam batuti. Si chiar ne-a oferit: exact ca in vorba celebra: „don’t give up, because the best is at the end”, si noi tot la sfarsit (inainte de iesirea in platou) am beneficiat de cea mai frumoasa surpriza pe care muntele o avea pregatita pentru noi.

Insa inainte de asta, cateva detalii legate de partea superioara a vaii: dupa ce am trecut de Braul de Mijloc, valea s-a largit destul de mult. Pe stanga continua firul vaii, in timp ce in dreapta aveam cateva fete de iarba si stanca, pe care se putea urca destul de usor. Adi a propus sa continuam pe aceste fete pentru a evita zapada mare din firul vaii. Am urcat astfel o buna bucata, dupa care am ajuns la o panta abrupta, cu zapada putina si instabila. Pe langa asta, vizibilitatea scazuse la vreo 20 m. In aceste conditii, Adi ne-a spus ca i se pare periculos sa abordam panta abrupta din fata si ca ar fi mai bine sa cautam o iesire spre stanga. Din fericire, spre stanga chiar era un fel de brana (poteca ingusta) pe care se putea merge.

Ne-am apropiat asadar de muchia din stanga a VC si am observat o formatiune stancoasa foarte interesanta. Vazuta din fata, semana cu un bust expus pe un soclu. Din lateral semana insa cu un cap vazut din profil. Pe langa asta, in partea dreapta mai era o formatiune sculptata de natura, care prezenta un spatiu intre ea si stanca si care doar la baza era prinsa. Parea un alt personaj plasat pe un soclu. Am fost fermecati de frumusetea zonei, pe care eu am numit-o imediat „expozitia de sculptura” de pe muchia dintre VC si valcelul din dreapta al VU. Asta pentru ca dincolo de muchie era un valcel destul de adanc, care nu putea fi altul decat mult cautatul valcel secundar al VU. Iata deci ca pana la urma am reusit sa dam de el macar in partea superioara. Adi era si el fascinat de „expozitia de sculptura” si spunea ca nu a gasit nicaieri o descriere a acestor formatiuni stancoase.

Dupa extazul pe care l-am trait in fata acestei frumuseti ascunse a muntelui, am continuat sa traversam spre stanga si sa cautam o cale de acces spre platou. Pana la urma am gasit o zona in care ne-am catarat cu usurinta. Am iesit in platou la ora 14:25. Releul era ascuns complet in ceata. De fapt, abia vedeam la 10-20 m. Vantul sufla cu putere, asa ca am decis s-o luam cat mai repede la vale spre Pripon ca sa scapam de urgia lui. Din fericire, cunosteam destul de bine VP (am schiat pe ea acum 2 ani), asa ca am recunoscut configuratia vaii, chiar daca era acoperita de ceata. Am coborat oblic mai intai spre dreapta, apoi putin spre stanga si am ajuns astfel in zona unde este o rupere de panta. Acolo am coborat pe zapada printre stanci si am ajuns in firul vaii, care era plin cu zapada pufoasa, adusa de vant din platou. Am “innotat” prin zapada pana in partea inferioara a VP. Le-am propus baietilor sa ne intoarcem pe unde am urcat si sa facem din nou o pauza la „refugiul lui Alin” (asa am botezat grota in care ne-am adapostit la urcare). In partea inferioara a VP nu mai batea vantul. Era asa de calm si de placut. Toata urgia ramasese sus pe munte. Inca se mai vedea cum vantul infuriat arunca valuri de zapada spre vale. Era un spectacol impresionant, iar noi ne bucuram foarte mult sa fim acolo si sa il admiram. Coborarea ultimei pante abrupte spre bolovanul incastrat in firul vaii a fost ca o joaca de copii: innotam prin zapada si ne simteam atat de usori !

Dupa ce i-am facut cateva poze lui Adi in postura de invingator deasupra bolovanului, am intrat toti in grota la adapost si am baut un pic de ceai cald. Retragerea pe VP pana la grota ne-a luat o ora. Era o liniste perfecta, care ni se parea ciudata acum, dupa ce ne obisnuisem cu zgomotul facut de vant. Aveam vedere spre partea inferioara a V. Cerbului. Norii se plimbau pe cer, fugariti de vant in zona inalta. La un moment dat, s-au spart putin si am putut sa vedem cateva franturi de cer senin.

Dupa o pauza de o jumate de ora, am pornit la vale. Cerul parea sa se deschida spre Busteni, dar nu a durat mult. In mai putin de 5 minute, s-a acoperit din nou de nori gri si a inceput sa burniteze. Am coborat pana in Poiana Costilei pe zapada si burnita. Zapada prin care paseam era proaspata si placuta. Am avut asadar parte de o tura de iarna autentica de la inceput pana la sfarsit. O iarna superba la inceput de aprilie ! Dupa ce am trecut de Poiana Costilei, pe partea cu Busteniul am asistat la un alt spectacol de lumini si culori: norii s-au risipit complet, lasand loc unui cer senin cristal, brazdat de cateva pete albe. Spectacolul naturii ne lua din nou rasuflarea. Insa nici asta nu a durat mult. Cand am ajuns la masina (in jur de 17:30), cerul s-a acoperit din nou si a inceput sa burniteze. Am pornit spre gara, si acolo – ce sa vezi ?! Cerul s-a deschis din nou, iar soarele stralucea de dupa Caraiman ! Am inceput repede sa facem poze ! Se pare ca cerul senin a ramas la Busteni. Pe drumul spre Brasov am avut parte iar de zapada si vijelie. Vremea era parca “turbata”: o lupta crancena se dadea intre iarna si primavara.

In concluzie: am avut parte din nou de o tura exceptionala. Muntele este frumos in toate starile lui, iar de data asta ne-a epatat prin surprizele artistice pe care ni le-a pregatit. Ar fi fost o mare pierdere sa nu facem aceasta tura. Care sunt deci ingredientele unei ture reusite ?! Simplu: putina motivatie, putina perseverenta si o echipa unita. Pana la urma, conditiile meteo nici nu mai conteaza. Vremea frumoasa ne-o facem noi !

Această prezentare necesită JavaScript.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: