Publicat de: Andra Bunea | 16/04/2017

Canionul, Braul si Hornul intr-o singura zi in Crai (15 aprilie 2017)

Ne facusem planuri mari pentru weekendul prelungit de Paste (15-17 aprilie): sambata pe munte, duminica dupa-amiaza si luni la catarare. Vremea ne-a dat insa planurile peste cap: doar sambata se anunta partial senin si fara precipitatii. In rest, ploaie si frig. Am renuntat deci la catarare. Din fericire, sambata am reusit totusi sa ducem la bun sfarsit traseul din Crai pe care il avea Adi „pe suflet” de multa vreme: Canionul Cioranga (CC). Insa nu doar atat: stiind ca in zilele urmatoare va fi vreme rea, Adi a avut ideea geniala sa propuna un fel de „2 in 1”: desi planul initial fusese urcare pe Canionul Cioranga (3A) si coborare pe Valcelul cu Fereastra (care este in imediata apropiere a Canionului), Adi a conceput si un plan B, alcatuit dintr-un „meniu” de variante, in functie de timp si de starea zapezii. „Ca sa avem la ce sa ne gandim zilele urmatoare, cand va ploua” a motivat el.

De data asta ni s-a alaturat Sebi, mare amator de ture pe zapada. Am plecat sambata dimineata la 7:10 din Brasov. La 8:10 am ajuns aproape de Plaiul Foii si am lasat masina la intrarea spre Braul Cioranga (traseu marcat cu triunghi rosu). La 8:20 am pornit pe traseu. Adi nu a deconspirat planul lui secret decat dupa ce am terminat de catarat CC, insa in drum spre Malul Galben ne-a dat un indiciu ca sa intelegem care este strategia lui: se spune ca pe vremea fostului regim sovietic, rusii s-au intalnit la o sedinta importanta. Unul zice: „Tovarasi, ce propuneti sa facem maine ?”, la care cineva raspunde „Am eu o propunere: sa atacam China”. Insa altcineva riposteaza: „Si dupa-amiaza ce facem ?!” (adica: bine, bine, dimineata atacam China, dar ce facem dupa aceea, ca ne ramane timp !) Asa si noi: dimineata cataram CC, dar ce facem dupa-amiaza ?! Dar sa nu anticipez.

Pana la Malul Galben am facut o ora si 10 minute. Inainte de Mal, in loc s-o luam pe grohotisul din stanga, am urcat direct pe fir (la sugestia lui Adi). Am intalnit o singura saritoare dificila, in rest a fost usor. Am continuat apoi spre refugiul Sperantelor, unde am ajuns in jur de 10:15. Cand ne-am apropiat de refugiu, am vazut un grup de 5 persoane care tocmai ajunsesera (au urcat pe traseul marcat cu triunghi rosu, care o ia la stanga inainte de Malul Galben). Nu am vazut ce echipament aveau, dar am vazut ca aveau casca. Atunci i-am zis lui Adi: „hai sa nu ne oprim la refugiu, ci sa-i dam inainte pana la intrarea in Canion, ca nu cumva sa se bage in fata !”. Imi era teama ca au de gand sa catere si ei CC si nu as fi vrut sa stam la coada pe saritori. Eu si Adi am trecut pe langa ei in viteza si doar i-am salutat. Sebi, care era mai in spate, a intrat in vorba cu ei si a aflat ca vor urca pe Padina lui Calinet. Uff – am respirat noi usurati, ce bine ca nu vom avea concurenta pe CC !

La 10:33 am ajuns la intrarea spre canion si ne-am echipat. Adi a observat un grup de capre care pasteau in apropiere si le-a facut poze. Ne-a aratat de asemenea intrarea in traseul de alpinism „Lespezile Lirei” si ne-a spus ca vara este un horn de vreo 12 m la intrare. Acum hornul era acoperit complet cu zapada. La 11 fara 10 am intrat in Canion. Zapada a fost la inceput buna (tare), insa mai sus am dat de zapada alternanta (cand tare, cand „zahar”). Toate hornurile inalte de sub saritoarea cea mare (numita saritoarea neagra) erau complet acoperite. Eu ma asteptam ca si saritoarea neagra sa fie acoperita aproape in totalitate, dar nu era. Am ajuns destul de repede la ea, pentru ca nu am avut nimic de catarat. Insa pana acolo am admirat maiestatea peretilor verticali din stanga si din dreapta, si am „inventariat” numeroasele variante de catarare pe care le ofera zona. Simteam in mod acut „chemarea inaltimilor” si mai-mai ca ne venea sa lasam balta Canionul si sa ne incercam degetele pe una dintre fisurile care urca versantul stang al Canionului. Am convenit totusi ca ar fi mai intelept sa le lasam pentru la vara, cand le vom catara in espadrile.

Ne-am apropiat asadar de saritoarea neagra si am inceput sa studiem cele doua variante de catarare: prima si cea mai folosita iarna, urca pe peretele din dreapta printr-o fisura larga si culmineaza cu un horn fara prize, dupa care urmeaza regruparea in dreapta la 1 m mai sus; a doua urca pe peretele din stanga: se catara mai intai o fata cazuta cu prize mici, dupa care se intra intr-o fisura mai larga si se traverseaza apoi spre dreapta spre aceeasi regrupare. Ambele variante sunt pitonate. Am avut ocazia sa le catar pe amandoua: pe cea din stanga in totalitate ca secund intr-o tura pe uscat in iulie 2014 (detalii aici: https://andrabunea.wordpress.com/2014/07/12/catarare-in-canionul-cioranga-12-iulie-2014/), iar pe a doua cap pana la hornul din partea superioara intr-o tura pe zapada in ian. 2016 (detalii aici: https://andrabunea.wordpress.com/2016/01/18/canionul-cioranga-dus-intors-16-ian-2016/). De fapt, in ian. 2016 am incercat si varianta din stanga, dar mi s-a parut mult mai dificila pentru ca are prize mici, foarte greu de catarat cu coltarii. Adi le-a studiat acum pe amandoua si era foarte tentat sa se bage pe stanga. I-am povestit insa experienta mea din ian. 2016 si i-am propus sa venim s-o facem la vara pe uscat, incaltati cu espadrile.

Nici varianta din dreapta nu era mai imbietoare, dar macar stiam ca se poate catara iarna (au mai facut-o si altii), asa ca am decis s-o abordam si noi. Din fericire, hornul din partea superioara era partial acoperit in stanga de un sloi imens de gheata, care reducea distanta dintre peretii hornului si facea mai usoara portiunea finala. Adi a plecat cap, asigurat de mine, in timp ce Sebi facea poze. Il las acum pe el sa descrie „lupta” cu stanca si gheata:

Am regrupat in pitonul aflat ceva mai sus de nivelul zapezii si am asigurat imediat urmatorul piton aflat cam la 1 m, putin mai la dreapta. Am catarat doar cu mainile si cum ma incurcau manusile fara degete, m-am canonit un pic sa le scot si sa le pun pe bucla de la rucsac fara sa decolez. Am ajuns la doua pitoane apropiate legate cu cordelina (prima dintr-o serie). Se retrage lumea des pe traseul asta !! Le-am asigurat pe ambele, in ideea ca nu stii cand au fost batute si cat rezista la un soc, dar am ramas astfel cu jumatate din buclele initiale. Urma hornul (de un stat de om) inclinat si stramt. Acesta are in partea de jos un bolovanel incastrat. M-am strecut in horn cu tot cu rucsac. Inauntru am facut o pauza de poze dupa ce am asigurat si pitonul de la iesire. Am iesit din horn si am asigurat cu o carabiniera cordelina din pitonul de sus. A urmat o descatarare la care a contat alegerea prizelor la maini. Stanca era cam rece. Am mai asigurat de 2 ori, ultima data cu ceva emotii pentru ca aveam o priza buna pe care am schimbat mainile. Am pus stangul pe turture, pioletii mai sus in gheata si am facut o mica pauza de poze. Am uitat sa precizez ca putinele prize de pe dreapta aveau o pojghita subtire de gheata. Deasupra turturelui zapada nu tinea pioletii, asa ca am ridicat stangul la ureche pe gheata, dreptul l-am proptit mai sus pe stanca si am reusit sa ma salt. In regrupare am constatat ca eram pompat la antebratul drept.

Dupa ce a regrupat, Adi ne-a dat semnalul ca putem pleca. A plecat mai intai Sebi, care s-a chinuit putin pana la fisura. Odata intrat in fisura, a inaintat mai usor, insa pasul urma abia dupa aceea. A facut la un moment dat un balans, care l-a aruncat spre stanga, insa Adi l-a „prins” destul de repede, asa ca Sebi s-a ales doar cu frica. Sebi i-a cerut lui Adi sa-l lase putin ca sa se aseze mai bine pe picioare. Adi trebuia sa elibereze reverso-ul si risca sa-l scape datorita vitezei pe care putea sa o imprime corzii. Prin urmare, a pus o carabiniera cu un semicabestan in regrupare ca sa poata controla coarda. Acest balans l-a ajutat pana la urma sa se repozitioneze mai bine pe prize si sa abordeze hornul final. La indicatiile lui Adi, si-a infipt coltarul stang in gheata de pe peretele hornului, iar cu mana dreapta a infipt pioletul in zapada de deasupra. A reusit sa faca apoi un sprait pe peretii hornului, dupa care s-a ridicat.

Dupa asta, mi-a venit mie randul. Am ajuns relativ usor pana la fisura, insa mi-a fost greu sa ma bag in ea. De jos parea posibila o traversare in lateral pe langa fisura, dar cand am ajuns acolo, mi-am dat seama ca este imposibila pentru ca nu sunt prize. A trebuit asadar sa intru si eu in fisura. Mi-a fost foarte greu din cauza rucsacului. Cred ca baietii au fost avantajati acolo de inaltime: au putut sa faca sprait si sa stea bine pe picioare, in timp ce eu m-am chinuit pentru ca nu aveam prize bune la picioare. Am reusit pana la urma sa ma ramonez si eu prin fisura, iar cand am ajuns la portiunea de dinaintea hornului, am simtit ca ma lasa bratele. Pe langa asta, imi inghetasera foarte tare mainile (ne-am catarat fara manusi, altfel nu se putea inainta). Am stat putin sa ma odihnesc si incalzesc, dupa care am pornit. Trebuia sa ma descatar mai intai la iesirea din fisura, apoi sa ma catar pana la nivelul urmatoarei bucle, si abia apoi sa ma deplasez spre stanga in horn. Mi s-a parut foarte dificil sa fac aceste miscari si ma intrebam: „cum am reusit eu sa catar cap bucata asta anul trecut in ian. ??” Acum mi se parea imposibil. Am avut o clipa de teama inainte sa abordez pasul final, insa mi-am spus „sunt asigurata, n-are ce sa mi se intample, trebuie deci sa-mi dau drumul”. Am reusit sa plasez piciorul stang pe gheata, am infipt pioletul drept pentru sprijin un pic mai sus tot in gheata, apoi am plasat piciorul drept intr-o pozitie de contra-presiune pe peretele din dreapta hornului (asta pentru ca nu erau prize in care sa stea coltarul), apoi am mai ridicat putin piciorul stang, am infipt pioletul drept si mai sus si iata-ma deasupra hornului. Adi m-a ajutat foarte mult cu cateva indicatii in pasul final, lucru pentru care i-am multumit la iesirea din horn. A trebuit sa ma opresc mai intai sa-mi pun manusile pentru ca nu-mi mai simteam mainile de frig. Abia apoi m-am scos din asigurare si am pornit in sus, lasandu-i pe baieti sa stranga coarda.

Eu eram de-acum usurata si chiar am spus ceva de genul: „gata, ce a fost mai dificil s-a terminat, pana sus nu mai e nimic greu”. Insa Adi ne-a avertizat ca mai urmeaza cateva praguri de gheata si stanca, asa ca trebuie sa ramanem concentrati pana la final. A avut dreptate: pe masura ce avansam, canionul se ingusta tot mai mult si devenea din ce in ce mai abrupt. Asta n-ar fi fost o problema daca zonele inguste si abrupte nu ar fi fost acoperite cu gheata. La pasajele de genul acesta, Adi s-a catarat primul si ne-a asigurat apoi si pe noi la mobile. Am respirat usurati cand am ajuns in partea de sus a Canionului (era in jur de 14). Am continuat apoi urcarea pe fete de iarba si stanca cu putina zapada si am ajuns la Acul de la Amvon la 14:15. Acolo ne-am oprit pentru o scurta pauza si l-am asteptat pe Adi, care ramasese in urma sa stranga coarda.

Adi ne promisese ca la Acul de la Amvon ne va revela „planul secret” pe care il avea pentru restul zilei. Cu alte cuvinte, urma sa raspunda la intrebarea „bine, bine, dar dupa-amiaza ce facem ?!” Posibilitatea cea mai rapida de retragere era Valcelul cu Fereastra, pe care am fi fost jos in poteca marcata in aproximativ o ora. Ne-am fi intors astfel la masina prea devreme (in jur de 16:30-17). Insa Adi avea si alte variante de continuare a traseului, cu conditia sa ne incadram in cele 5 ore care ne mai ramaneau pana la 19-19:15, cand trebuia sa pornim spre Brasov ca sa prinda ultimul tren spre Bucuresti (la 20:18). Ne-a expus pe scurt celelalte optiuni: varianta intermediara era s-o luam la dreapta pe Braul de Sus pana in Padina lui Calinet, apoi sa coboram pe Calinet inapoi la Malul Galben; varianta maximala era ca din Calinet sa urcam in MdT (Muchia dintre Timbale), dupa care sa ne intoarcem la Scara de fier pe o scurta portiune din Valea Podurilor, Saua Caprelor, Valcelul Caprelor si Braul de Mijloc. Urma sa vedem care dintre variante se va concretiza in functie de viteza cu care ne miscam pe Braul de Sus. Adi a aproximat ca intr-o ora ar trebui sa ajungem in Calinet, dupa care vom decide incotro o luam.

Mi s-a parut foarte interesanta aceasta abordare a traseului din a doua parte a zilei. Aveam impresia ca tura abia incepe. Din fericire, eram in continuare in mare forma (CC nu ne obosise prea tare). Vremea era inca ok (se innorase si fulguia razlet), iar peisajele din ce in ce mai ametitoare. Fiind deja destul de sus, se vedeau vf. Timbalul Mare si MdT. Am parcurs fara probleme Braul de Sus la dreapta spre Padina lui Calinet. Singura dificultate a aparut inainte de coborarea in firul principal al Calinetului: trebuia sa cataram mai intai o saritoare cu fereastra, dupa care sa coboram o panta abrupta in partea opusa. Adi a pornit primul ca sa estimeze daca e nevoie sa traversam la stanga spre final (cum se face vara). Nu a fost nevoie pentru ca zapada acoperea integral saritoarea. Ne-am catarat relativ usor de pe zapada pe stanca si am coborat zona abrupta de pe partea opusa cu fata la panta. In jur de 15:15 eram in firul principal al Calinetului, asa cum estimase Adi.

Adi se gandise initial sa urcam spre MdT prin Hornul N (Hornul lui Nicu), pe care mi-l aratase o data Profesorul de Piatra Craiului (Nucu) in incursiunile noastre prin zona. Insa nu am avut niciodata ocazia sa il catar. Totusi, pentru ca noi iesisem in Calinet chiar la intrarea intr-un alt horn (Hornul Cetatii Sfaramate – denumire data tot de Nucu), pentru ca eu ma tot extaziam „vai, ce bine arata” si pentru ca Adi nu-l catarase niciodata in conditii de iarna, am luat decizia sa-l cataram pe acesta. Pentru partea superioara, aveam din nou mai multe variante: fie o luam la dreapta si intram apoi in Hornul N, fie urcam pana sus in MdT. Mi-a placut aceasta flexibilitate de abordare, care ne-a dat pana la urma libertatea sa ne bucuram de ce am gasit in cale si sa reconfiguram traseul in caz de nevoie.

Am pornit asadar plini de entuziasm pe Hornul Cetatii Sfaramate. Zapada a fost moale la inceput (ne afundam in ea pana la genunchi), dar mai sus era tare. Am intalnit si o mini cascada de gheata, pe care Adi a catarat-o primul, dupa care a fixat un anou intr-un piton pe dreapta. Eu si Sebi ne-am auto-asigurat apoi in acel anou si am trecut cu bine. Am reusit sa identificam si „capul de dac” de care auzise Adi de la Nucu: era situat pe varful unei stanci in forma de coloana. Am continuat sa urcam pe un teren destul de abrupt. Cu putin inainte de iesirea in MdT, Adi ne-a asigurat din nou intr-o zona unde stanca era acoperita cu un strat superficial de zapada si gheata. La 16:30 am iesit in MdT, unde am facut o scurta pauza. Am putut sa admiram din nou peisajul ametitor din zona. I-am spus lui Adi ca Hornul Cetatii Sfaramate mi-a placut cel mai mult. A fost ca „cireasa” de pe tortul imens si gustos al unei zile superbe in Crai !

Am dezbatut din nou variantele de coborare. Pana la urma, cea mai usoara si rapida parea sa fie urcarea pe MdT pana in creasta si coborarea pe Calinet, unde era zapada continua, ceea ce ne-ar fi usurat retragerea. La 16:45 am pornit si la 17:05 eram in creasta. Am facut o scurta pauza ca sa dam jos hamul, apoi am luat-o la vale pe Calinet. Am coborat in mare parte pe calcaie pe o zapada foarte buna. Au fost insa si portiuni mai abrupte (mai ales un jgheab cu gheata), unde a trebuit sa ne descataram cu fata la panta. Am facut rapel deasuprea saritorii mari, unde este fixat un spit cu o veriga rapida. Dupa ce am terminat rapelul, am simtit ca picura. Incepea ploaia, iar noi eram inca pe traseu. Din fericire, nu a plouat prea tare.

La 18:30 eram la Scara de fier. Dupa ce am urcat-o, ne-am oprit sa dam coltarii jos pentru ca se terminase zapada. Am mers in continuare in ritm alert pana la Malul Galben, unde am ajuns la ora 19. Eram un pic in urma cu timpul, dar am mizat pe faptul ca trenul va avea din nou intarziere (ca data trecuta, cand l-a prins Adi in extremis). Am continuat neabatuti pana la masina, unde am ajuns la 19:35. Ne-am imbarcat imediat si am pornit spre Brasov. Drumul a fost destul de liber, asa ca am ajuns la gara in jur de 20:25. Din fericire, trenul avea 35 minute de intarziere, asa ca Adi a avut timp sa-si ia bilet. I-am multumit pentru inca o tura de mare expceptie, in care ne-a purtat prin locuri atat de frumoase din Crai si ne-a deschis apetitul de a reveni mai des in zona.

I-am multumit de asemenea lui Dumnezeu pentru protectia Lui exemplara si pentru bucuria negraita pe care mi-o daruieste muntele de fiecare data.

Această prezentare necesită JavaScript.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: