Publicat de: Andra Bunea | 27/12/2017

Rosculet in conditii de iarna (26 dec. 2017)

Am urcat prima data pe Rosculet (3B, 6+) anul acesta in iulie impreuna cu Andrei C. din Brasov. Mi-am propus atunci sa-l parcurg si in conditii de iarna. De fapt, ideea mi-a venit in urma unei discutii cu Mihai Sava, care mi-a spus ca l-a parcurs iarna si ca este superb. I-am spus ca as merge, dar am nevoie de un coleg de coarda bine antrenat, care sa urce cap. Mihai mi-a zis ca se baga, dar trebuie sa prindem vreme buna pentru asa ceva.

In ultimele saptamani am stat cu ochii pe prognoza ca sa vedem daca prindem o sambata cu vreme faina. Am vorbit sa mergem pe 16 dec., dar nu s-a putut (Mihai a lucrat). Am amanat pentru weekendul de dinaintea Craciunului, dar nici atunci nu s-a putut pentru ca in Bucegi a nins, a fost foarte frig si a suflat tare vantul. Din fericire, vremea s-a indreptat incepand de luni 25 dec. Am decis sa mergem pe 26 dec., cand erau anuntate temperaturi mai blande si vant moderat.

Am plecat la 8:00 de la Caminul Alpin. Nu prea era zapada in partea inferioara a padurii. Dupa ce a aparut soarele, s-a facut atat de cald, incat am mers in tricou. In a doua jumatate a drumului pana la refugiu am dat de zapada, care devenea tot mai mare pe masura ce urcam. Dupa ce am trecut de izvor, am inceput sa innotam in zapada neconsolidata. Cand am traversat firul vaii Costila spre refugiu, am intrat in zapada pana la genunchi. Ma ingrijoram la gandul ca am putea avea parte de asa ceva si pe V. Galbenele: daca o sa innotam in zapada pana la intrarea in Rosculet, n-o sa mai fim buni de nimic, plus ca ne va lua foarte mult timp. Mi-am zis: „Asta e, om trai si om vedea ce va fi”.

Am facut o pauza generoasa la refugiu. Era asa de cald, incat am stat in tricou. Era o liniste perfecta, intrerupta din cand in cand de sirenele salvarilor de pe DN1. Cerul era de un albastru cristal, cum numai iarna se poate vedea. Am mai fi stat acolo sa ne bucuram de soare si peisaj, dar noi venisem pentru altceva. Ne-am mobilizat si am pornit la 10:20. Am urcat relativ usor pe V. Costilei pana la locul unde incepe traversarea spre Galbenele (cursese o avalansa care intarise zapada). Insa in momentul in care am inceput traversarea, am dat de greu: zapada era mare si pe deasupra, era inmuiata de soare.

Am inaintat foarte greu (intram pe alocuri pana la brau). Insa odata ajunsi in Galbenele, am avut parte de o surpriza placuta: zapada era tare si se putea urca usor. Usor in sensul ca nu ne afundam, insa panta ne solicita destul de mult. Ne cam ardeau gambele de la mersul pe coltari, motiv pentru care ne opream din cand in cand sa ne odihnim. La 11:00 am inceput urcarea pe V. Galbenele, care era complet acoperita cu zapada (nici urma de saritori). In partea superioada, zapada era inghetata si panta mai accentuata. La 12:20 am ajuns in Brana Strungii (care duce spre Fisura Galbenele si Rosculet) si ne-am oprit pentru pauza de masa si de echipare la adapostul unei cornise de zapada. Vantul incepuse sa sufle dezlantuit si ma gandeam cu groaza ca o sa avem parte de el si in traseu.

Ne-am echipat, am mancat, am baut ceai cald si am selectat lucrurile pe care le vom lua cu noi (am urcat cu un singur rucsac). Celalalt rucsac (al lui Mihai), l-am lasat intr-un mini-iglu pe care l-a sapat Mihai in zapada depozitata acolo de vant. La 13:00 am pornit spre partea inferioara a Fisurii Galbenele (FG), de unde se intra in Rosculet. Intentia noastra era sa terminam cat de cat pe lumina, lucru care s-a si intamplat: la 17:30 eram inapoi la adapostul de zapada.

Prima lungime am catarat-o pe picioare cu mare atentie. Mihai a urcat primul. Cand am ajuns eu, amenajase deja regruparea de dinaintea LC2, care debuteaza cu un pas de 6+. Insa vantul depozitase un pic de zapada la baza stancii, asa ca (vorba lui Mihai) nu mai era un 6+. Inainte sa porneasca pe lungime, Mihai a legat o bucata de coarda rosie intre cele 2 spituri ale regruparii. A procedat la fel in toate regruparile din Rosculet, plus in ultima regrupare din FG (cea din care am dat noi ce-al de-al doilea rapel la coborare). A facut asta pentru ca regruparile sa fie reperate mai usor.

Dupa pozele de rigoare, am trecut la treaba. Mihai a catarat fara probleme pasul de la intrarea in LC2 si a ajuns la urmatorul pas = cel din fisura care coteste usor stanga (dupa parerea mea, adevaratul pas al traseului in conditii de iarna). Acolo a trebuit mai intai sa dea zapada la o parte pentru a gasi pitoanele. A reusit sa ajunga cu bine in regrupare si m-a asigurat. Am trecut si eu ralativ usor de primul pas, dar mai sus am dat de greu. Mi-a fost foarte greu sa ma catar cu coltarii pe prizele mici din fisura aceea. In plus, stanca era friabila si ramaneam cu bucati de piatra in mana. A trebuit sa ma catar cu mainile goale, pentru ca nu puteam tine prizele cu manusi. Am rasuflat usurata cand am ajuns in regrupare.

Pe masura ce urcam, peisajul devenea tot mai frumos (aveam o perspectiva mai larga). Peste depresiunea Brasovului trona o patura mare de ceata. In schimb noi ne bucuram din plin de soare (si de vant !). Tot Mihai a plecat cap si pe LC3 (i-am spus ca mi-ar fi greu sa ma catar cap fara manusi, pentru ca imi ingheata mainile. A inceput catararea cu coltarii in picioare (asa cum o facuse si pe LC2), dar s-a cam blocat cand a ajuns la primul horn din LC3. Mi-a spus ca i se pare foarte greu sa se catere cu coltarii. I-am sugerat sa-i dea jos, ceea ce a si facut. Dupa asta s-a catarat mult mai usor. Dupa ce a regrupat, am pornit si eu. In primul horn m-am catarat relativ ok, insa in al doilea mi-a fost mai greu. Faceam si eu aceeasi constatare ca Mihai: e foarte greu cu coltarii pe stanca verticala. Insa pentru ca nu mai era mult pana sus, am decis sa nu-i mai dau jos.

Cand am ajuns in urmatoarea regrupare (ultima inainte de top), m-a luat in primire un vant dezlantuit. Am inceput sa tremur, desi aveam pufoaica pe mine. I-am zis lui Mihai: „hai sa ne miscam de-aici, ca mor de frig”. Ultima lungime a mers destul de usor (nu mai era nici un pas). Odata ajunsi sus pe platfoma de piatra unde se afla ultima regrupare, vantul a devenit de-a dreptul salbatic. Ne-a fost destul de greu sa amenajam rapelul pentru ca vantul arunca coarda in toate directiile. Din acest motiv, coarda s-a incurcat si am pierdut vreo 10-15 minute sa o descurcam. Pana la urma solutia a fost sa tin eu capatele (facusem nod pe fiecare capat) si sa-i dau drumul treptat pe masura ce coboara Mihai, care a rapelat direct in FG (nu am mai facut „escala” in Strunga Umarului pentru ca se insera si voiam sa progresam cat mai mult pe lumina).

Intrucat nu ne mai auzeam din cauza vantului, am convenit ca imediat ce simt coarda moale, sa ma instalez si eu in rapel. Am procedat asa si in cateva minute eram langa el in ultima regrupare din FG (pe sensul de urcare). Mihai a legat si acolo o bucata de coarda intre cele doua spituri, dupa care a pornit in al doilea rapel. Intrucat coarda nu ajungea pana in urmatoarea regrupare (desi avea 60 m), a trebuit sa mai dam un rapel intermediar intr-un spit plasat in dreapta (pe sensul de urcare), prevazut cu o cordelina mov. Am instalat deci al treilea rapel, care a mers si el foarte usor. A urmat apoi al patrulea, instalat in prima regrupare din FG, din care am coborat exact pana in Brana Strungii. Cand am strans coarda se intuneca deja. Nu am mai stat sa ne scoatem lanternele, ci am pornit rapid spre adapostul unde lasasem rucsacul. Am ajuns inapoi la rucsac la 17:30. Am scos asadar 4 ore jumate pe Rosculet in conditii de iarna (urcare si coborare), ceea ce mi se pare un timp foarte bun.

Ne-am felicitat reciproc pentru reusita, iar eu i-am multumit lui Mihai ca a urcat el cap tot traseul. Am facut pauza de dezechipare si am baut ceaiul care ne mai ramasese. La ora 18 am inceput coborarea, iar la 19 eram la refugiu. In partea superioara a V. Galbenele ne-am descatarat pe zapada inghetata, insa in partea inferioara am putut sa coboram pe calcaie. Dupa o scurta pauza la refugiu, am pornit agale spre Busteni. Am pastrat coltarii in picioare pana dincolo de borna care marcheaza poteca de V. Alba. I-am dat jos cand am vazut ca se termina zapada. La 20:15 am ajuns la masina, rupti de oboseala si infometati, dar foarte bucurosi de reusita. Ca de obicei, i-am multumit lui Dumnezeu pentru protectie si pentru ca n-am pierdut nimic pe sus.

In concluzie: sunt foarte incantata de realizarea acestui traseu. A meritat sa asteptam pana am prins vreme buna. Pot sa spun ca in afara de rafalele de vant de pe sus, vremea a fost superba. Am avut parte de o vizibilitate foarte buna si am facut poze incredibil de frumoase. Va invit acum sa va bucurati de ele. Urmeaza si un colaj de imagini video pe care il va realiza Mihai cat de curand (am reusit sa filmam cateva secvente din traseu).

Update 2 ian. 2018: iata si filmuletul realizat de Mihai.

Această prezentare necesită JavaScript.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: