Publicat de: Andra Bunea | 29/01/2018

Coman sau muchia N-E din Umarul Galbenele in conditii de iarna (27 ian. 2018)

Am fost prima data pe Coman pe 5 aug. 2017 impreuna cu Razvan C. din Bucuresti. Mi-a placut foarte mult traseul, care este mai greu decat il prezinta Kargel (2B). Printr-un concurs de imprejurari, am ajuns inca o data pe Coman in sept. 2017 cu Cosmin din Brasov. Din moment ce mi-a placut atat de mult, urmarea logica era sa-l catar si in conditii de iarna. Mi-am propus asta si speram ca o sa-i vina randul curand.

Dupa catararea traseului Rosculet in conditii de iarna pe 26 dec. 2017, am vorbit cu Mihai (Jabon) sa mergem sezonul acesta si pe Coman. A ramas sa „pandim” o zi cu vreme buna si conditii de zapada favorabile. In ultimele saptamani a nins mult in Bucegi, asa ca am mai asteptat putin ca sa se aseze zapada. Planetele pareau sa se alinieze pentru sambata 27 ian: nu mai ninsese de luni, era senin, nu foarte frig si vant moderat. Mi-am zis: acum e momentul ! Mihai a avut o oarecare retinere („o sa fie zapada mare”) si a propus sa mergem mai degraba la schi de tura in Baiului. Dar eu am insistat sa mergem pe Coman pentru ca nu stiam cand ne vom mai intalni cu conditii atat de bune (mai ales vant moderat). Vantul puternic a fost o mare problema pe Rosculet in dec. Pana la urma Mihai a acceptat, asa ca sambata dimineata la 8:00 am pornit pe traseu de la Caminul Alpin.

La inceput zapada nu era prea mare. Am beneficiat si de urme, asa ca ne-am miscat bine pana aproape de borna care marcheaza poteca de V. Alba (spre stanga). Insa pe masura ce urcam, stratul de zapada crestea tot mai mult. De la izvor in sus era pana la genunchi, iar urmele vechi erau acoperite deja cu zapada proaspata. Am innotat asadar pana la refugiul Costila, unde am ajuns in jur de 10. Cand am traversat V. Costilei spre refugiu, m-a uimit faptul ca nu prea se mai distingea valea. Zapada era atat de mare, incat diferenta de nivel intre V. Costilei si platforma unde se afla refugiul era doar de 1-1,5 m. Nu am vazut niciodata atat de multa zapada in zona unde se traverseaza spre refugiu.

Soarele incalzea cu putere. Era foarte placut. M-am gandit imediat ca pe vaile sau pantele cu expunere sudica vor fi curgeri in cursul zilei. Dupa o pauza generoasa la refugiu, am pornit mai departe. Exact asa cum prevazuse Mihai, era multa zapada in zona de traversare dintre Costila si Galbenele. Chiar mai multa decat data trecuta (cand am fost pe Rosculet); si atunci tot noi am facut poteca. Ma gandeam cu groaza ce va fi in Galbenele. Din fericire, in prima jumatate a V. Galbenele zapada nu era foarte mare (de-abia trecea de glezna). Insa pe masura ce urcam, devenea tot mai mare. Nu erau urme, semn ca nu se aventurase inca nimeni pe-acolo dupa ninsorile din ultima vreme.

La un moment dat m-am oprit si am incercat zapada: am sarit pe ea cu ambele picioare ca sa vad daca o ia la vale. Nu pleca decat zapada pe care o dizlocam eu. Ok, deci e stabila. Trecusera mai multe zile de la ultima ninsoare, asa ca zapada a avut timp sa se aseze (a curs ce a fost de curs si s-a produs coeziunea intre straturi). Dupa ce am trecut de a doua saritoare inalta de pe vale (care era acum complet acoperita), am inceput sa innotam in zapada pana la genunchi. Cand am ajuns la intersectia cu Hornul Coamei, i-am spus lui Mihai ca eu voi urca pe fetele de pamant si jnepeni din dreapta ca sa evit zapada mare din firul vaii. El a mai innotat putin prin zapada din fir, dupa care a urcat prin dreapta.

In jur de ora 13 am ajuns in Brana Strungii, unde am facut o pauza de masa si de echipare. La fel ca data trecuta, am lasat rucsacul lui Mihai la adapostul unei cornise si am mers pe traseu doar cu rucsacul meu. In jur de 13:30 am urcat spre Strunga Galbenele si ne-am pregatit de prima lungime. Mihai a pornit cap, in timp ce eu l-am asigurat ancorata cu un anou pus dupa un bolovan. A trecut destul de repede de pasul de la intrare, desi nu i-a fost prea usor sa se catare cu coltarii. De fapt, daca ar trebui sa dau un motto turei de sambata, acesta ar fi: „Greu la deal cu coltarii pe traseele de catarare !” Ne-am pus intrebarea daca sa urcam sau nu cu coltarii in picioare, insa nu prea am avut de ales pentru ca pe Coman lungimile verticale alterneaza cu unele mai usoare, unde este pamant si zapada.

Prima regrupare este aproape de intrarea in traseu, asa ca Mihai a ajuns imediat si mi-a dat semnalul sa plec. M-am chinuit sa ma catar cu coltarii pe ceea ce in vara nu mi se paruse un pas dificil. Dar asa cum iarna nu e ca vara, nici coltarii nu sunt ca espadrilele. Am mers cap schimbat: Mihai pe lungimile grele (1,3 si 5), eu pe cele usoare (2, 4 si 6). A sasea lungime este cea unde se catara „biscuitele” din zona finala.

Odata ajunsa in prima regrupare, am pastrat buclele pe mine si am plecat cap pe a doua lungime de coarda (lc), asta bineinteles dupa ce am facut poze cu peisajul: spre dreapta (cum privesti spre platou) se vad suprapuse Creasta Malinului, Creasta Morarului si Bucsoiu in plan indepartat, iar in vale se vede pana spre Codlea la nord si Sinaia la sud. Lc 2 nu este dificila vara cand te cateri in espadrile, insa acum era cu totul altceva. Terenul este alcatuit din stanca cu portiuni de pamant/iarba. Fiind zapada, nu prea stiam daca dedesupt e stanca sau pamant. In plus, nici pitoanele nu se vedeau. M-am dus asadar fara nici o asigurare pana in urmatoarea regrupare (nu am gasit nici un piton). M-am ajutat putin de pioleti, pe care ii infigeam cu sete in zonele unde vedeam cate un fir de iarba iesind de sub zapada.

Cand am ajuns in regrupare, am facut iar poze, dupa care l-am adus pe Mihai. Abia acum incepea greul: chiar la plecarea in lc 3 este un pas de 6+. Sa cateri asa ceva cu coltarii in picioare inseamna un chin si un efort enorm. Ca sa treaca pasul, Mihai a recurs la catarare artificiala (si-a pus o scarita la picioarul stang). A regrupat rapid si m-a asigurat. Mi-a fost foarte greu sa catar pasul cu coltarii. In plus, ca sa folosesc prizele de mana, trebuia sa ma catar cu mainile goale. Prin urmare, imi inghetau mainile si nu mai puteam inainta. M-am oprit sa suflu in maini si apoi am continuat.

Odata ajunsa in regrupare, am plecat cap pe lc 4, care debuta cu o panta de zapada, sub care iar nu stiam ce e. Am dat un pic zapada la o parte si am cautat prize pentru picioare. Am folosit din nou pioletii ca sa avansez. Undeva sub zapada ar fi trebuit sa fie un piton, dar nu l-am gasit, asa ca am continuat vreo 8 m fara asigurare intermediara. M-am rugat la Dumnezeu sa ma pazeasca si am reusit sa trec cu bine. Abia cu vreo 2-3 m inainte de regrupare am gasit un spit, insa acolo era deja usor. Am amenajat regruparea si l-am adus pe Mihai.

In lc 5 a plecat Mihai cap. Pasul din aceasta lungime este cel putin la fel de greu ca si cel precedent (6+ vara in espadrile). Mihai stia detaliile traseului, asa ca isi adusese 3 pitoane ca sa bata cate unul acolo unde va fi nevoie. Ca sa intre in hornul unde este pasul, a traversat mai intai spre dreapta si a inceput sa urce de sub horn. S-a uitat dupa un loc potrivit ca sa bata primul piton, dar nu a gasit, asa ca a mai urcat putin. A gasit un loc bun cu un metru mai jos si la stanga fata de primul piton existent. Mi-a zis ca e necesara o asigurare acolo pentru ca o eventuala cadere a capului ar avea consecinte nefaste. Odata asigurat in acel piton, si-a pregatit strategia pentru pasul de la baza hornului. S-a catarat tot cu mijloace artificiale. Dupa ce a trecut de zona cea mai dificila (surplomba de la intrarea in horn), a avansat mai mult prin miscari de ramonaj si a cautat un loc unde sa mai bata un piton. Pana in regrupare (la iesirea din horn) nu mai este nici un piton, ceea ce vara nu este o problema. Insa iarna e mult mai greu, asa ca un piton este necesar acolo. A reusit sa bata un „morcov” (piton in forma de morcov) intr-o fisura din dreapta hornului, la vreo 2 m mai jos de regrupare. M-am catarat foarte greu pe lungimea asta si iar mi-au inghetat mainile.

Dar iata-ne in penultima regrupare, de unde se vedea deja Hornul Coamei si partea superioara a muchiei N-E. Am plecat eu cap. Nu a fost greu din punct de vedere tehnic, insa mi-a fost foarte incomod sa ma ramonez cu coltarii in picioare. Stiam ca e un piton undeva pe „biscuitele” din stanga si era sa-l ratez, dar am dat zapada la o parte chiar unde era el, asa ca am putut sa asigur. Odata ajunsa pe platforma unde este ultima regrupare, a trebuit sa folosesc pioletul ca sa dau zapada la o parte si sa gasesc corzile de rapel. Din fericire stiam ca sunt acolo, pentru ca am facut traseul vara. Dar daca ajungea acolo cineva care nu a fost vara, ar fi avut un soc pentru ca nu se vedea nimic din cauza zapezii.

Dupa ce a venit Mihai, am mai facut cateva poze si am pregatit primul rapel spre Fisura Galbenele (FG). Era 17:10, dar era inca lumina. In timp ce Mihai cobora in rapel, am auzit o bubuitura puternica venind din partea dreapta (zona Omu-Morar). M-am gandit: „asta nu poate fi decat o avalansa”. M-am uitat in directia aceea, dar nu am vazut nimic. Probabil ca a plecat zapada de pe vreo panta cu expunere sudica din Cerb sau Morar.

Am facut 5 rapeluri pana in Brana Strungii, de unde se traverseaza spre Galbenele. Ne-am miscat repede si bine. Stiam de-acum regruparile (pentru mine a fost a 5-a coborare in rapel pe FG). De fiecare data cand cobor pe-acolo in rapel, imi amintesc isprava de anul trecut cand am urcat cu Alin pe FG (28 ian.). A fost o aventura grozava, care s-a terminat cu bine pe la 2:30 dimineata la refugiul Costila si pe la 6:00 in Busteni. Iata deci ca a trecut 1 an de la tura aceea epica !

Odata ajunsi in Brana Strungii, am strans coarda la lumina frontalelor si am mers spre stanga ca sa recuperam rucsacul lui Mihai. Era senin si luna aproape plina. Cand stingeam frontalele, se vedeau bine siluetele crestelor pe fundalul instelat al cerului. Pentru astfel de momente magice merita sa mergi pe munte si sa depui orice efort !

La 18:25 am fost inapoi la locul unde lasasem rucsacul. Urcarea pe Coman si coborarea in rapel pe FG ne-a luat 5 ore, dar nu asta conteaza. Important e ca s-a terminat cu bine. La 18:30 am inceput coborarea, care a durat foarte putin pentru ca zapada era pufoasa (am coborat numai pe calcaie). La 19:10 am ajuns la refugiul Costila. A fost cea mai rapida coborare pe Galbenele (40 minute). Dupa o scurta pauza la refugiu, am pornit spre Busteni. La 20:15 am fost la masina, obositi, dar multumiti de tura. M-am bucurat foarte mult ca am reusit sa-mi realizez inca un vis (Coman iarna), dar am simtit din nou ce greu este sa te cateri cu coltarii si cu mainile goale. Desi a fost greu (in conditii de iarna, Coman mi s-a parut mai greu decat Rosculet), mi-a placut sa ma antrenez in conditii dificile si sa imi intind limitele. Pe langa asta, ne-am bucurat din plin de peisaj, atat ziua, cat si noaptea la lumina lunii.

Va invit acum sa admirati peisajele superbe de care am avut parte. Aveti mai jos filmuletul cu actiunea principala (editat de Mihai) si un scurt video de la finalul turei.

Această prezentare necesită JavaScript.

Reclame

Responses

  1. Decat umblarea aiurea pe coclauri nu ar fi mai benefica o relatie cu un
    barbat. ce zici

    • Ha-ha-ha !! Hai ca m-ai distrat cu acest comentariu !

      In primul rand nu umblu „aiurea pe coclauri”. Pentru mine muntele este o pasiune si un stil de viata sanatos. Abordez muntele cu respect si precautie, pentru ca vreau sa ma intorc intotdeauna intreaga acasa. Dar nu pot fara (este ca un drog pentru mine). Muntele m-a invatat multe lectii de curaj si perseverenta, pe care nu le-as fi invatat nicaieri in alta parte.

      In al doilea rand, nu am de ales intre munte si o relatie cu un barbat. Pot avea parte de ambele in acelasi timp, doar ca acel barbat trebuie sa fie si el alpinist, si inca unul bun !! Cam astea sunt criteriile mele. Sunt putini barbati care se califica 🙂

      • comentariu editat

  2. Nu-mi place modul in care vrei sa continui discutia, asa ca nu o sa-ti raspund. Pe blog nu vorbesc despre viata mea personala.

    • sunt de acord dar cum ramane cu tentativa de suicid din adolescenta
      despre care tu ai mentionat pe net

  3. Pai cum sa ramana ?! Asa cum am explicat la rubrica „About”, Dumnezeu este cel care m-a pazit, m-a recuperat si mi-a schimbat viata. Sunt ceea ce sunt astazi datorita lui Isus Cristos. Sunt vindecata de tot trecutul si sunt o ambasadoare a dragostei de viata si de munte.

    Iti recomand sincer sa citesti Biblia (incepe cu Noul Testament): acolo vei gasi raspuns la toate intrebarile – mai ales care este sensul vietii. Daca eu nu as fi gasit raspunsul, m-as fi sinucis in cele din urma pentru ca nu aveam pentru ce trai.

    • regretabil totusi . in cea mai frumoasa perioada a vietii sunt multe alte
      lucruri la care ne gandim si nicidecum sa ne punem capat zilelor.
      pasiunile, oricare ar fi ele,daca sunt reale,sincere,este in regula.
      din pacate,unii si le promoveaza doar din dorinta de a epata, de a
      se face remarcati cu orice pret. In interiorul lor sunt goi,avand un
      munte de frustrari.
      ambitiile duse la extrem si externalizate corespunzator nu fac decat
      sa tradeze multa nefericire cat si un caracter indoielnic
      la noi in Ardeal acest tip de oameni sunt priviti cu compasiune


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: