Publicat de: Andra Bunea | 16/07/2018

Cotofana reloaded ! (15 iulie 2018)

Dupa ce am parcurs Cotofana sambata trecuta, ne-am propus sa repetam acest traseu ca sa schimbam lungimile din partea superioara: Marius sa mearga cap pe lc 2 (cea cu arcada), iau eu pe lc 3 (cea cu pasul de 7/7+). Lc 3 reprezenta o provocare majora pentru mine: reusi-voi oare sa trec pasul traseului ? Ocazia de a ajunge din nou in Cotofana s-a prezentat mai repede decat ne asteptam !

Sambata dimineata am iesit singura la un trekking in Bucegi (am urcat pana la ref. Costila si apoi un pic in sus pe V. Costilei) pentru ca Marius a avut ceva de rezolvat. Am convenit sa iesim dupa-amiaza la catarare la Solomon. La ora 14:00 ne-am instalat la Cariera, unde nu era nimeni (ne-am bucurat de asta).

Nu aveam un plan precis, insa lucrurile au inceput sa se lege pas cu pas. Pentru incalzire, m-am dat cap pe Diedrul (15m, 5c+). Marius mi-a sugerat sa urc un pic mai sus si sa pun topul deasupra, ca sa ne dam apoi mansa pe Fritz (22m, 6b). Fritz mi s-a parut dificil, dar asta poate si pentru ca nu cunosteam traseul si am obosit pana sa gasesc prizele bune. Dupa mine s-a dat si Marius pe Fritz in mansa.

Marius m-a incurajat apoi sa ma dau cap pe „Fata gri” (20m, 6a+). Nu prea ma simteam pregatita sa fac „Fata gri” cap, dar la insistentele lui, am acceptat provocarea. Am trecut cu bine de primul pas (traversarea spre dreapta), lucru care mi-a dat incredere sa merg mai departe. Mi s-a parut insa dificil in partea superioara, unde trebuia sa ma ridic spre stanga pe prize mici. Am studiat putin prizele si am pornit: m-am ridicat la echilibru pe genunchiul stang si am prins apoi o priza buna la dreapta. Uff, am trecut ! Pana in top nu a mai fost nimic dificil. I-am multumit lui Marius pentru incurajare si i-am marturisit ca pentru mine „Fata gri” fusese un fel de „nemesis” (eng. a long-standing rival). Incercasem sa fac „Fata gri” in mansa acum 2-3 ani, dar mi s-a parut foarte grea. Imi lasase impresia ca este cu mult peste capacitatile mele, motiv pentru care nu am mai incercat-o. Nu as fi incercat nici acum daca nu ar fi insistat Marius. Ce nu stiam eu in momentul acela era faptul ca parcurgerea acestui traseu urma sa fie cheia reusitei pe lc 3 din Cotofana.

Dupa asta i-am zis lui Marius ca sunt multumita cu ce am facut si ca pot sa-l asigur pe el daca mai vrea sa se dea pe ceva. Marius si-a indreptat privirea spre Rechin (20m, 6b): nu mai catarase acest traseu, asa ca a decis sa il faca. A reusit sa treaca cu bine pasul de la intrare (cel mai greu din tot traseul), dupa care a trecut relativ usor mai departe. Dupa ce ocoleste botul rechinului prin dreapta, ruta este comuna cu traseul „Cariera clasica”. De-abia a avut Marius timp sa se dea jos din Rechin, ca a inceput ploaia (era 17:10). De fapt, ploaia a fost o amenintare constanta toata ziua, insa a fost draguta si a respectat prognoza meteo 🙂 (care zicea ca va ploua doar dupa-amiaza incepand cu ora 16/17).  Am strans rapid echipamentul si am fugit pana la masina.

Marius avea chef sa se catere si duminica, asa ca mi-a propus sa mergem din nou in Cotofana (insa nu de dimineata, ci dupa pranz). Stiind ca prognoza pentru duminica este asemanatoare cu cea de sambata, am decis sa punem din nou pariu cu vremea si sa mergem. Stiind ca data trecuta ne-a luat 3 ore jumate sa cataram Cotofana si sa ne retragem in rapel, ne-am gandit ca avem timp sa facem traseul pana incepe ploaia.

Zis si facut: la ora 12:15 am plecat din Brasov, la 13:25 am inceput urcarea spre peretele Animalelor, iar la 14:00 eram la baza traseului. Intre timp se adunasera cativa nori deasupra noastra si chiar a inceput sa ploua cand urcam prin padure. Marius s-a aratat sceptic, insa eu am insistat sa urcam pana la baza traseului si sa decidem acolo daca ne bagam sau nu. Aveam incredere in prognoza, care nu anunta ploaie inainte de ora 18. Ploaia s-a oprit in scurt timp si a lasat loc unui cer senin, brazdat de nori albi. Excelent ! S-a verificat din nou vorba „Dumnezeu ii ajuta pe cei curajosi !”

La 14:20 am inceput catararea pe prima lc. M-am dus tot eu cap pentru ca stiam deja linia traseului (nu e nici un pas dificil pe aceasta lungime). Marius a plecat imediat cap pe lc2, conform planului. Vremea era in continuare favorabila, insa noi stiam ca trebuie sa ne grabim ca sa fim siguri ca terminam traseul pe uscat. In mod paradoxal, urcand lc2 asigurata, m-am pompat un pic (mi-au obosit bratele). Probabil datorita rucsacului, care avea cateva kg (secundul a carat tot timpul rucsacul). Odata ajunsa langa Marius, am stiut ca trebuie sa ma odihnesc putin, pentru ca ma asteapta nu doar un pas dificil, ci o lungime sustinuta, cu o succesiune de pasi. Dupa vreo 5 minute m-am pregatit de plecare.

Nefiind inalta, mi-a fost destul de greu sa prind buzunarul din stanga in zona de traversare. Exact asa cum spune descrierea (https://www.climbromania.com/Ruta.aspx?ID_Ruta=467): „inaintea pasului se află un buzunar zdravăn, pe care, dacă suntem mai lungi în braţe şi ne întindem bine, reuşim să-l prindem”. Dar ce ne facem daca nu suntem lungi in brate ?! A trebuit sa construiesc miscarea folosind prize intermediare. Odata ajunsa la buzunar, am asigurat pitonul de la intrarea in pas si m-am odihnit putin. Marius stia deja prizele si imi spunea ce sa folosesc ca sa ma ridic spre stanga. Am incercat sa fac asa, dar imi lipseau vreo 5 cm ca sa ajung la priza (un buzunar orizontal). M-am oprit din nou sa ma odihnesc si sa studiez prizele. Imi era clar ca daca vreau sa trec, trebuie sa fac ceva diferit. Sub priza buna de stanga (un buzunar lateral) era un prag bun pentru piciorul stang (la vreo 20 cm mai jos). M-am gandit ca singura solutie ar fi sa ma ridic pe piciorul stang la echilibru si sa dau drumul la priza de la mana dreapta. Era un pas de psihic – adica de incredere ca poti sa faci miscarea, desi mintea iti spune in fiecare secunda ca o sa cazi. La incercarea precedenta nu ajunsesem la priza buna de langa piton pentru ca nu dadusem drumul la priza din dreapta: atat timp cat tineam priza cu dreapta, nu reuseam sa ajung la priza din stanga, desi eram intinsa la maxim. Am incercat asadar aceasta strategie si a mers: nici eu nu stiu cum (dar rugandu-ma tot timpul la Dumnezeu sa am curajul sa fac miscarea), am reusit sa ma ridic pe piciorul stang si sa apuc priza. Uraaaa !! Am asigurat imediat si am stat cateva secunde sa-mi trag sufletul. Marius m-a felicitat imediat: „bravo ! Ai trecut pas de 7+ !”

Urmatoarele 2 pitoane au fost usor de asigurat. A urmat apoi inca un pas greut: o mica traversare spre dreapta, pe care am reusit s-o fac la echilibru. Antrenamentul de pe „Fata gri” isi facea efectul: aveam incredere sa abordez pasi la echilibru pe care nu eram capabila sa-i fac inainte. Insa abia dupa aceasta traversare a venit greul: urma o fata perfect verticala, cu prize mici si incomode. Aici mi s-a parut cel mai greu pas din lc 3. Am folosit din nou tehnica exersata pe „Fata gri” (pasi la echilibru) si am reusit sa ma ridic la o priza buna. Am asigurat si am studiat putin traseul: urma un piton spre dreapta, apoi unul mai sus in stanga, dupa care incepea traversarea spre stanga. Intrucat s-ar fi creat multa frecare daca asiguram aceste doua pitoane, am decis sa nu le mai asigur, ci sa intru direct spre stanga in traversare (se vedea urmatorul piton). Mi-a dat incredere faptul ca erau prize bune pana la piton. Am reusit sa termin cu bine traversarea si am ajuns la hornul final, care nu mai pune probleme tehnice. Am chiuit de bucurie si i-am multumit lui Dumnezeu pentru ajutor. M-am bucurat sa constat ca am ramas calma pe tot parcursul lungimii si m-am putut concentra astfel la ce am de facut.

Dupa ce l-am adus pe Marius, a plecat el cap in ultima lungime. De fapt, asta nici nu este o lungime propriu-zisa: este doar o cale de retragere prin partea superioara. Nu stiam la ce sa ne asteptam, dar ne-am zis: „cu Dumnezeu inainte”. Din fericire, Marius a gasit un piton la vreo 5-6 m mai sus de regrupare, exact pe linia spiturilor. Dupa aceea s-a ridicat spre dreapta, a intrat pe o muchie si a urcat spre padure. M-a asigurat la un copac. Am trecut si eu cu bine, insa atenta la fiecare pas pentru ca terenul este foarte friabil. Odata ajunsi sus, ne-am felicitat reciproc pentru reusita si am strans coarda. Vremea era inca prielnica, dar ne-am grabit sa coboram ca sa nu ne prinda ploaia. Dupa ce am mers putin pe curba de nivel, am gasit poteca si am coborat pe ea pana la baza traseului, de unde am recuperat cel de-al doilea rucsac. Era 17:50. Incredibil ! Parcurgerea completa a traseului ne-a luat tot 3 ore jumate si cu coborare prin padure (la fel ca data trecuta, cand am facut rapel). Dupa ce am ajuns la masina si am impartit echipamentul, am mai stat un pic la soare in poienita de peste drum. Era senin si placut. Nici urma de ploaie.

In concluzie: sunt foarte bucuroasa ca am repetat acest traseu si ca mi-a iesit lc 3. Insa acest lucru nu ar fi fost posibil fara antrenamentul de sambata pe „Fata gri”.

Ca observatie personala as adauga: Cotofana este cotata 5A, in timp ce Lupul cel rau este cotat 5B. Dupa ce le-am facut pe amandoua as spune ca si Cotofana ar trebui sa fie tot 5B. Sau poate Cotofana ar trebui sa fie 5B, iar Lupul cel rau 5A (Cotofana are pasi mult mai grei decat Lupul).

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: