Publicat de: Andra Bunea | 10/09/2018

V. Adanca – Hornurile V. Adanci – Braul Acelor – V. Comorilor din Morar (25 aug. 2018) sau despre viata si moarte, pe munte si nu numai

Initial nu aveam de gand sa fac publica tura mea solo din 25 august, si asta cu atat mai mult dupa ce am aflat de accidentul mortal care a avut loc in Bucegi in acea zi*. Insa odata cu scurgerea timpului si cu calmarea spiritelor, am decis ca ar fi util sa povestesc cum a fost pe V. Adanca. Povestea pe care o voi relata impleteste in itele ei si evenimentul trist de duminica trecuta, cand un prieten drag, instructor de alpinism si mentor intr-ale muntelui (Nusu) a plecat dintre noi intr-un mod atat de brusc si de neasteptat. De aceea am numit acest jurnal „despre viata si moarte, pe munte si nu numai”.

Sambata 25 august se anunta vreme buna in Bucegi. Neavand cu cine sa fac echipa pentru alpinism, am decis sa merg singura pe V. Adanca si sa aflu daca se poate catara prin dreapta saritoarea mare cu bolovan din partea superioara a vaii. Inainte de a da cateva detalii, putina istorie: am urcat prima data V. Adanca pe uscat in oct. 2006 (la inceputul pasiunii mele pentru vaile abrupte din Bucegi). Atunci aceasta saritoare cu bolovan nu exista. Era acolo o saritoare cu fereastra, care putea fi depasita usor. Intre timp fereastra saritorii s-a colmatat si a ajuns la starea actuala (perete spalat in stanga, perete vertical cu ceva prize in dreapta). Anul trecut pe 24 sept. am urcat pe V. Adanca cu Mihai (alias Jabon) si am descoperit cum arata saritoarea cu bolovan, despre care citisem pe net ca e greu de depasit. Jabon a urcat atunci cap prin dreapta si m-a asigurat (eu am urcat pe stanga, unde peretele e foarte spalat; este insa o cordelina de tip scarita fixata intr-un piton). Am pus si cateva poze de anul trecut cu Jabon catarandu-se prin dreapta ca sa va faceti o idee despre modul in care se poate depasi saritoarea. Dupa tura de anul trecut mi-am dorit sa revin o data in zona si sa incerc sa catar si eu peretele din dreapta bolovanului. Mergand solo pe 25 august, aveam ocazia sa rezolv aceasta „problema”.

Am plecat pe traseu in jur de 8:30. Am urcat din Plaiul Fanului pe banda galbena, apoi dreapta pe triunghi rosu pana la intrarea spre V. Morarului (la stanga). Am depasit pe drum un grup de 9 persoane, care intentionau sa urce pe Creasta Balaurului. M-au intrebat ce vreau sa fac si le-am spus ca voi urca pe V. Adanca – si in functie de starea stancii, o sa incerc sa ies in Creasta Morarului prin Hornurile Vaii Adanci. Nu mai urcasem niciodata pe Hornuri si voiam sa descopar daca se pot catara.

Am fost destul de rapida: la 10:30 eram deja la bifurcatia dintre Rapa Zapezii (in stanga) si V. Adanca (in dreapta). Nu am facut pauza, ci am intrat imediat pe V. Adanca. In prima parte terenul este foarte friabil (pamant, crengi si radacini de copaci aduse de avalanse). Nu este genul de teren pe care imi place sa ma catar, dar am inaintat fara probleme. Am ajuns apoi la saritorile de pe firul vaii. Le-am depasit relativ usor, insa concentrata la fiecare pas pentru ca stanca era uda. Desi se anuntase vreme buna, pe V. Adanca nu prea se vedea acest lucru. Am urcat tot timpul in ceata, care s-a risipit abia cand am ajuns in partea superioara. Insa mie imi placea si asa. Comuniunea dintre mine si munte era atat de puternica, incat nu aveam nevoie sa vad pana departe. Ma bucuram de ceea ce vedeam in imediata apropiere. Salvasem in telefon schita din cartea lui Kargel si ma uitam din cand in cand, in incercarea de a recunoaste celelalte puncte de reper: Coltii Vaii Adanci, BMM si mai ales Hornurile, prin care voiam sa ies in Creasta Morarului. Dar mai aveam pana acolo.

Eram pregatita mental pentru pasajul cel mai dificil al traseului: catararea prin dreapta a saritorii cu bolovan. Insa asa cum se intampla de multe ori in viata, dificultatea apare exact cand te astepti mai putin. Tot inaintand eu pe firul vaii, am ajuns la o saritoare care oferea doua variante: fie ocolire prin dreapta pe un teren friabil, fie catarare prin stanga pe un pinten vertical, dar cu prize bune. Intrucat nu-mi place deloc terenul friabil, am ales varianta din stanga: mai tehnica, dar macar puteam sa ma catar pe stanca. Am studiat pasajul si mi-am facut un plan mental cam pe unde as putea sa urc. Cand abordez un pasaj dificil sau o saritoare, incerc intotdeauna sa vizualizez miscarile: se poate sau nu catara ? Ma bazez foarte mult pe acest „simt” tehnic al traseului. Intotdeauna cand imi spun „chestia asta se poate catara”, reusesc sa ma catar, chiar daca nu este usor. Si intotdeauna ascult de acest simt sau voce interioara. Au fost situatii cand vocea interioara mi-a spus „NU” si atunci am renuntat (am cautat alta solutie).

Sunt insa cateva conditiii ca sa aud aceasta voce interioara: in primul rand trebuie sa am o motivatie / atitudine corecta. Nu ma duc pe munte ca sa dovedesc ceva sau ca sa „cuceresc” ceva. Ma duc pe munte ca sa ma bucur de natura si de stanca, intr-o atitudine de respect (muntele are legile lui, care trebuiesc respectate) si de smerenie (sa nu uit cine sunt eu si cine e muntele – deci sa nu ma cred invincibila). In al doilea rand, merg pe munte cu obiectivul clar de a ma intoarce intreaga acasa. Indiferent daca imi iese sau nu traseul, vreau sa ma intorc intreaga. Desi imi place muntele, nu vreau sa mor pe munte. Ma rog intotdeauna la Dumnezeu sa ma pazeasca si asta nu pentru ca mi-ar fi frica de moarte. Nu-mi este frica, stiu unde merg si sunt pregatita sa plec – dar nu intr-un mod atat de violent. Nu vreau ca familia mea sa treaca printr-o astfel de trauma: sa ma vada rupta/desfigurata inainte de a-si lua ramas bun de la mine. Acest simt estetic ma pazeste de multe necazuri.

Vizualizand deci pasajul pe care urma sa ma catar, mi-am spus: „da, se poate catara”. In prima jumatate m-am catarat usor, dar mai sus a fost un pas mai tehnic (dar nu mai greu de 5/5+). Insa aflandu-ma deja la vreo 5-6 m de baza saritorii, altfel percepeam lucrurile. Am simtit ca ma cuprinde teama, insa am reprimat-o imediat si mi-am spus „trebuie sa raman calma”. Stiam ca daca nu ma mai pot catara, aveam optiunea sa ma descatar pe unde am urcat. Am decis sa continui. M-am rugat la Dumnezeu sa ma pazeasca si am abordat pasul respectiv cu mare atentie. Am trecut cu bine. Inca putin si am iesit deasupra. Odata ajunsa sus mi-am spus: „Hm, nu a fost asa greu, doar teama a fost mare”. De multe ori teama ne face sa vedem realitatea mai inspaimantatoare decat este. Totusi, si teama este buna pentru ca ne avertizeaza de pericole, deci nu trebuie ignorata. Insa linia dintre aceste doua directii este atat de subtire, incat uneori ne inselam. Tocmai de aceea ma rog la Dumnezeu sa-mi dea intelepciune ca sa iau decizia corecta in fiecare situatie. I-am multumit ca m-a ajutat si de data asta si am plecat mai departe.

Dupa intersectia cu Braul Mare al Morarului (BMM) am mai urcat putin si am ajuns la saritoarea cu bolovan. Am analizat prizele pe care le aveam in dreapta si am decis ca se poate catara. Eram deja „in priza” dupa catararea pasajului abrupt de mai jos, asa ca am trecut la treaba. Am avut parte de un singur moment dificil (la iesirea din hornulet), dar am reusit pana la urma sa trec cu bine. A venit apoi traversarea din partea finala (foarte expusa), dar si aici a fost ok pentru ca erau prize bune la maini si cateva praguri la picioare. Odata ajunsa deasupra bolovanului, mi-am dat seama ca mi s-a parut mai usor aici decat pe pintenul vertical de mai jos. Catararea pintenului m-a pregatit pentru ceea ce eu credeam ca este pasajul cel mai dificil al traseului. M-am bucurat ca am trecut cu bine de ce era dificil si i-am multumit lui Dumnezeu pentru prezenta Lui ocrotitoare.

In partea superioara a vaii se deschidea o persectiva superba: se vedeau putin mai jos Coltii Vaii Adanci (pe stanga in sensul de urcare), iar „peste drum” Creasta Balaurului. Se vedea de asemenea valcelul Morarului, pe care l-am abordat intotdeauna prin BMM (am coborat o data vara si am urcat o data cand era zapada pe el). Mi-am dorit de fiecare data sa descopar unde iese acest valcel. Acum am reusit sa aflu: iese in apropiere de V. Adanca (sunt despartite de o muchie), un pic mai jos de locul in care pornesc spre stanga Hornurile Vaii Adanci (HVA). Eram atat de fericita ca puteam sa-mi completez harta mentala cu aceste descoperiri din teren.

M-am indreptat apoi spre HVA: li se spune asa pentru ca sunt doua hornuri paralele pe versantul stang al V. Adanci. Am decis sa urc pe primul pentru ca parea mai inalt si mai interesant. Am reusit sa urc pe firul hornului cu exceptia unei saritori, care era prea spalata, uda si plina de muschi, si care se putea ocoli prin stanga. La 13:45 am iesit in creasta Morarului. Ceata incepea sa se risipeasca, lasand in urma un peisaj colosal. Vedeam in dreapta mea creasta Morarului spre Omu, partea superioara a V. Cerbului si Cerdacul, in stanga Strunga Acului Mare si ceilalti Colti ai Morarului, iar in fata masivul Costila cu numeroasele valcele care urca pe versantul nordic. Le-am studiat cu atentie ca sa le identific pe toate. Din pacate pe unul dintre acestea, in jur de ora 14, avea sa se petreaca accidentul de care vorbeam la inceputul jurnalului. Dar eu nu stiam nimic si nici nu am auzit nimic. Eram prea departe ca sa vad sau sa aud ceva.

Dupa o scurta pauza de masa si cateva poze, am inceput sa cobor spre Brana Acelor. Era ora 14. Am coborat putin, apoi am facut stanga. Am mers pe brana pana la Creasta Ascutita, apoi am continuat sa descatar creasta Morarului pana la intrare in V. Comorilor (din Morar). De sus din stanga mea se auzeau voci, semn ca erau oameni pe Ace. Cand m-am apropiat de Creasta Ascutita, am vazut inca un grup de 3 persoane care se pregateau sa urce pe Acul Mare. Ne-am salutat si i-am intrebat de ce stau pe loc. Mi se parea cam tarziu sa fie abia acolo. Mi-au spus ca se odihnesc pentru ca au avut o noapte scurta. Le-am urat succes si am plecat mai departe. In jur de ora 15:20 eram pe Creasta Ascutita. Intre timp se inseninase si se vedeau mai bine valcelele de pe versantul nordic al Costilei. Si tot intre timp se produsese drama pe o saritoare inalta si spalata de pe V. Seaca a Costilei. Dar eu nu stiam nimic despre asta, desi era peste drum de mine. Imi vedeam linistita de descatararea mea si ma rugam la fiecare pas sa ma ajute Dumnezeu sa fiu atenta. La 15:40 am intrat in V. Comorilor. Asta a fost partea cea mai neplacuta a intregului traseu: aceasta vale este plina de vegetatie (mai ales urzici !), care te impiedica sa vezi pe unde mergi. Totul era umed si friabil, asa ca am alunecat de mai multe ori. N-a fost o idee buna s-o iau pe aici, dar era prea tarziu ca sa ma mai intorc. Aceasta vale merita facuta doar in conditii de iarna, cand zapada acopera balariile imense care cresc nestingherite pe vale. In jur de 16:30 am ajuns cu bine in poteca turistica marcata cu triunghi rosu. Am luat-o la dreapta spre Poiana Costila, apoi stanga pe banda galbena spre Plaiul Fanului.

Am ajuns cu bine acasa si am dormit bustean. M-am trezit totusi de vreo doua ori din cauza piscaturilor de urzici, care imi dadeau o mancarime teribila. Intr-un astfel de moment mi-am adus aminte de pintenul acela vertical din V. Adanca si m-au trecut fiorii: „ce se intampla daca as fi cazut acolo ? Nu stia nimeni de mine. Acolo ramaneam”. I-am multumit din nou lui Dumnezeu pentru protectie si m-am intors pe partea cealalta. Abia luni dimineata (27 august) am aflat ca Anca a cazut sub ochii mamei ei, de pe o saritoare pe care se catarase in joaca (nu intentionau sa urce pe acolo, ci pe poteca din dreapta). M-am intristat foarte mult sa aud asta. Acest accident fatal putea fi evitat daca Anca ar fi ascultat de vocea interioara, care trebuie s-o fi avertizat ca e prea periculos. Sau poate in trecut isi reprimase acea voce, astfel incat acum nu a mai auzit nimic ? Nu stiu cum s-au petrecut lucrurile, dar ma intristeaza foarte mult ce s-a intamplat.

Apoi a mai trecut o saptamana si intr-o alta zi de luni (3 sept.) am primit inca o veste teribila: a murit Nusu ! Mersese duminica la scaldat la Codlea cu fiul lui, cand – pe la jumatea lacului nr 2 – a suferit un soc (probabil cardiac), a strigat dupa ajutor, a mai stat putin in pluta, apoi a disparut in apa. Vestea mortii lui a cazut ca un traznet. L-am cunoscut bine pe Nusu: mi-a fost instructor la cursul de ghizi montani, am facut trasee de alpinism impreuna. In 2015 ne-am intalnit in campingul din Randa. Eu nu am reusit sa urc atunci pe Matterhorn si am plecat, dar el si Dana au mai ramas cateva zile si au urcat. Cand reuseam si eu asta un an mai tarziu, m-a sunat si m-a felicitat. Vara asta planuiam sa mergem pe Grossglockner pe muchia S-V, dar nu s-au aliniat planetele. Pana la urma eu am renuntat la Grossglockner si am mers doar in Dolomiti. Nu mai vorbisem cu el la telefon de ceva timp; am schimbat doar cateva sms-uri. Nusu a lasat un gol imens in inimile noastre. Dar a lasat si multe lucruri care ne-au imbogatit: zambetul lui contagios, optimismul si energia de care deborda, sfaturile atat de pretioase in trasee.

Dupa aceste vesti dureroase intr-un interval atat de scurt, incerc sa ma adun si sa merg mai departe, atat in viata, cat si pe munte. Ceea ce ma ajuta sa merg inainte este credinta in Dumnezeu. Din fericire, pot sa merg inainte cu nadejde pentru ca viata nu se sfarseste la mormant. Moartea nu are ultimul cuvant asupra vietii, ci este doar o trecere spre destinatia finala: cerul. Credinta in Cristos este cheia care ne deschide cerul. Domnul Isus ne-a facut aceasta promisiune in multe locuri din Evanghelia lui Ioan:

„Isus i-a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?’ ” (11:25, 26)

Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel care M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (5:24)

Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” (14:1-3)

De multe ori pierdem perspectiva corecta si ne comportam de parca acum si aici ar fi totul. Cred ca este nevoie de credinta si de intelepciune ca sa tinem lucrurile in echilibru: viata de aici si destinatia finala (vesnicia). Dar pot sa va spun (din experienta) ca Dumnezeu ne va ajuta sa facem asta si nu ne va lasa niciodata singuri. De aceea, cand merg singura pe munte stiu ca nu este un solo absolut. Sunt departe doar de ochii oamenilor, insa Dumnezeu ma vede si mana Lui buna ma ocroteste mereu.

*Accidentul a avut loc pe V. Seaca a Costilei, desi in presa au scris V. Tapului. Aceasta confuzie a aparut probabil datorita faptului ca tanara care a decedat (Anca Florea din Campina) intentionase sa urce pe V. Tapului (a si postat o tura pe carpati.org in acest sens). Se pare insa ca nu a nimerit intrarea si a urcat de fapt (fara sa-si dea seama) pe V. Seaca a Costilei, prima pe stanga inainte de Tap cand urci pe Cerb spre Omu.

Această prezentare necesită JavaScript.


Responses

  1. Anca Florea postare tura,dar textul era formal,fiind vorba de cățărat.Nu se știa clar.Eu nu m-am gândit că a greșit.
    Aceste amănunte contează cel mai mult pentru cei care vor să fie căt de prudenținse poate


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: