Publicat de: Andra Bunea | 29/04/2020

2 in 1: peripetii pe V. Bucsoiului (17 sept. 2011) si aventura pe Rapa Zapezii (24 sept 2011)

Asa cum spuneam in jurnalul precedent, intentionez sa povestesc doua ture despre care nu am scris pana acum. Ambele au avut loc in septembrie 2011 si ambele au fost pline de aventura si peripetii. Aceste doua ture sunt legate intre ele printr-un aspect pe care il voi mentiona pe parcurs, motiv pentru care mi se pare normal sa le povestesc impreuna.

Voi incepe cu urcarea pe V. Bucsoiului (VB) din 17 sept. 2011. Era o sambata cu vreme buna, asa ca am decis sa ies pe munte. Iosif era si el interesat de iesire. Am propus sa urcam pe V. Bucsoiului (dificultate 1B) si sa coboram pe la Malaiesti. Nu mai fusesem pe VB pe uscat (o urcasem o data pe zapada), dar catarasem la liber alte vai de dificultate similara (V. Costilei, V. Adanca etc.).

Cu Iosif mai iesisem pe vai abrupte si stiam ca se poate catara fara probleme pana la un anumit nivel. Asa de increzatoare eram, incat nu am luat nici un fel de echipament de alpinism. Absolut nimic ! Ulterior m-am tras singura de urechi pentru asta, dar atunci mi s-a parut normal sa mergem pe VB fara ham, coarda, casca, reverso etc. A fost o mare imprudenta, bineinteles. Din fericire, am supravietuit ca sa pot invata din asta si sa povestesc si altora.

In prima parte a vaii saritorile sunt usoare, asa ca am avansat destul de repede. Insa in partea superioara am dat de saritori dificile, pe care fie le-am catarat, fie le-am ocolit. La un moment dat am ajuns la o saritoare pe care Iosif nu o putea catara, asa ca am cautat o varianta de ocolire. Am vazut un mic valcel cu pamant si iarba si am luat-o pe acolo. Nu era dificil, dar era abrupt si un pic friabil. Eu am reusit sa trec cu bine o portiune mai delicata, insa Iosif s-a blocat si s-a panicat. Imi spunea ca ii tremura picioarele si ca nu are curaj sa treaca. Din pozitia unde eram (putin mai sus de el) incercam sa-l incurajez si sa ii indic cum sa abordeze pasajul acela.

Am stat foarte mult acolo, tot rugandu-ma de Iosif sa se calmeze, sa se concentreze la ce are de facut si sa nu mai lase teama sa puna stapanire pe mintea lui. Insa tot stand in acelasi loc si terenul fiind umed/friabil, la un moment dat s-a rupt praguletul de pamant pe care aveam piciorul stang si am cazut. Nu ma asteptam sa cad, de aceea nici nu mi-am cautat o pozitie foarte sigura.

Mai jos de noi era o saritoare inalta, pe care o catarasem mai devreme. Fara indoiala ca ma indreptam spre ea si rezultatul era usor de anticipat. Insa din fericire, sau mai bine zis ca urmare a unui mare miracol pe care numai Dumnezeu putea sa-l produca, nu am cazut pe spate, ci din pozitia in care eram inainte de cadere (cu fata la stanca), m-am rotit si am ajuns cu spatele la stanca.

Am fost constienta de tot ce se intampla. Alunecam pe valcelul acela abrupt ca pe topogan (cred ca m-am dus vreo 10 m). In tot acest timp, incercam sa ma agat cu mainile de ceva in lateral, dar bineinteles ca viteza era prea mare ca sa pot prinde ceva. Rucsacul pe care il aveam in spate m-a ferit putin de loviturile produse de stancile peste care alunecam.

Mi-a fost teama, dar nu am intrat in panica. Stiam ca urmeaza sa mor, dar eram putin contrariata ca o sa mor pe munte. Ma rog mereu pentru protectie si ma rog insistent ca Dumnezeu sa nu ma lase sa mor pe munte. Am si eu un fix al meu: imi place muntele, dar nu vreau sa mor pe munte ! Nu-mi este teama de moarte. Cred in Isus si in inviere (viata vesnica), asa ca cel mai bun lucru care mi se poate intampla este sa mor, pentru ca imediat dupa aceea voi merge in cer si voi fi cu Isus. Prin urmare, n-am nici o problema sa mor in patul meu la orice ora, dar nu pe munte ! Iar in momentul acela, cand alunecam ca pe topogan si ma indreptam spre saritoarea inalta, imi ziceam ca nu se poate sa mor acolo, doar m-am rugat sa nu mor pe munte. In caderea mea am avut timp sa strig de 3 ori „Jesus”, dupa care m-am oprit pe un prag de piatra, exact deasupra saritorii !

In momentul acela am intrat in stare de soc (s-a declansat adrenalina): am inceput sa tremur si mi s-a uscat brusc gura. Abia atunci am realizat prin ce am trecut si i-am multumit lui Dumnezeu ca s-a indurat de mine si nu m-a lasat sa mor pe munte. Am strigat imediat la Iosif „sunt ok !” si am cautat o cale sa urc la el cat mai repede ca sa il ajut sa treaca pasajul dificil. Asta bineinteles dupa ce am baut apa, pentru ca nu mai puteam vorbi de uscata ce-mi era gura.

Iosif cand m-a vazut cazand, nu a avut puterea sa priveasca (sa vada cum se termina). In momentul acela s-a declansat si in el adrenalina si a gasit curajul necesar sa treaca de pasajul dificil, ca sa cheme cat mai repede salvamontul. A reusit sa ajunga intr-o zona sigura, iar cand m-a auzit ca sunt ok, a inceput sa planga in hohote. Peste cateva minute eram langa el si il incurajam ca totul e ok. Aveam sange pe mine, asa ca Iosif m-a intrebat daca sunt ranita. Abia atunci am observat ca aveam taieturi pe ambele brate de la incercarea mea de a ma agata de stanci cand am cazut ca pe topogan. Ma durea putin si spatele de la contactul cu stanca. Pantalonii insa erau franjuri: stancile ascutite imi sfasiasera pantalonii. Asa ca mi-am prins geaca la brau ca sa nu se vada ca am pantalonii rupti in partea dorsala !

Eram aproape de iesire (am urcat pe firul din stanga). Dupa ce ne-am revenit si dupa ce m-am sters de sange, am mers spre varf si de acolo am coborat spre Prepeleac pe banda rosie (traseul Deubel). Mai era lume pe munte, dar nu am spus nimanui ce s-a intamplat. Am ajuns cu bine acasa, insa in seara aceea m-am dus la Urgente ca sa fac radiografie la spate: ma durea in partea dreapta si imi era teama ca mi-am rupt o coasta. Din fericire, nu mi-am rupt nimic. Ma durea de la contuzie.

La coborare eram amandoi foarte marcati de eveniment si ne spuneam unul altuia: „nu mai mergem pe trasee din astea !” Si asa a fost: n-am mai mers pana sambata urmatoare (24 sept.), cand Razvan a propus sa facem Acele Morarului cu urcare prin Rapa Zapezii. Ne doream tare mult (si eu, si Iosif) sa facem Acele Morarului. Acum aveam ocazia. O astfel de invitatie nu se refuza (ne ziceam noi), mai ales ca vine din partea lui Razvan, care se catara foarte bine. Si mai ales ca de data asta vom merge echipati, nu cum am mers noi cu o saptamana in urma.

Din cate imi amintesc, nu am stat prea mult pe ganduri – nici eu si nici Iosif. I-am spus lui Razvan ca mergem. Eu cel putin imi ziceam: „doar n-o sa ma las de munte asa usor! Atunci am cazut pentru ca nu am avut echipament la noi, dar daca mergem echipati si asigurati, o sa fie ok”. Chemarea inaltimilor a fost mai puternica decat spiritul de conservare, asa ca m-am dus din nou pe munte ca sa-mi iau doza.

De data asta vremea nu a mai fost la fel de buna (era innorat). Mai bine ca nu am ajuns pe Ace in ziua aceea (anticipez putin), pentru ca nu ne-am fi putut bucura de peisaj. Am ajuns pana la urma intr-o zi superba de vara (28 iulie 2012), impreuna cu Razvan, Traian si Iosif si ne-am bucurat foarte mult de catarare si peisaj (https://andrabunea.wordpress.com/2013/04/28/acele-morarului-mon-amour/).

Dar sa revin la tentativa noastra de a urca pe Ace cu acces prin Rapa Zapezii (2A). Nu stiu de ce Razvan a propus acest traseu de acces. Poate voia sa impuste doi iepuri dintr-un foc (si Rapa, si Acele in aceeasi zi). Am lasat masina la cabana Diham si am pornit veseli si optimisti spre intrarea in V. Morarului. De acolo am urcat pe portiunea comuna care duce spre Rapa Zapezii (RZ) si spre V. Adanca.

RZ arata infiorator pe uscat. De fapt, nu era deloc uscata pentru ca este expusa nordic si nu prea o vede soarele. Mai si plouase recent, asa ca am gasit-o destul de umeda in sambata aceea. Dar asta nu ne-a descurajat, mai ales pe Razvan, care mergea in fata ca un adevarat comandant de osti !

Am catarat cat de cat usor primele saritori, insa la un moment dat am ajuns la o saritoare imensa: abrupta si surplombata (arata ca un amfiteatru). Si bine inteles, era uda. Cand am vazut-o, eu m-am descurajat si i-am zis lui Razvan: „cum ne cataram noi aici ??” Razvan a zis ceva de genul: „nu stiu, ma duc sa incerc”. A incercat si a reusit ! Doar ca nu-si luase nimic cu el ! S-a catarat la liber ca sa vada daca reuseste. Poate cu rucsacul in spate nu reusea sa treaca. Dar macar sa fi luat coarda…

Iata deci ca Razvan era acum sus, dar nu avea coarda ca sa ne asigure (aveam deja hamurile pe noi). Ce ne facem ? Razvan mi-a sugerat sa iau coarda si sa ma duc un pic mai jos, apoi sa incerc sa catar muchia din dreapta ca sa ies undeva deasupra saritorii si sa-i dau coarda. Oricum nu aveam alta varianta, asa ca am facut asta. M-am catarat pe niste chestii abrupte (din fericire mai era si putina vegetatie pe-acolo). La un moment dat eram pe o latura a muchiei si se vedea V. Morarului jos in dreapta. Mi-am zis atunci: „noroc ca m-am imunizat de frica sambata trecuta pe Bucsoiu, altfel nu stiu ce ma faceam pe-aici !”

Am reusit cumva sa urc, insa inainte sa ajung la un mic hornulet din care as fi putut sa cobor in firul vaii, era o stanca  surplombata pe care trebuia s-o catar la liber, cu o cadere verticala de vreo 500 m sub mine pana in V. Morarului. Mi-am calculat miscarile si am incercat sa trec, dar am simtit ca nu reusesc, mai ales ca aveam si coarda in spate (coarda de escalada a lui Razvan, care avea 70 m).

L-am strigat pe Razvan (din fericire ne auzeam) si l-am intrebat daca poate urca pana la mine ca sa-i dau coarda si sa ma asigure. A vazut hornul de care vorbeam mai sus si a zis: „da, pot urca pana acolo”. Dar ca sa ma asigure, avea nevoie de ceva. Din fericire era o zada solida in apropiere. Razvan mi-a zis: „cred ca Dumnezeu a pus zada asta aici pentru tine !” Asadar, el s-a aplecat cat a putut, eu am ridicat husa in care era coarda, apoi m-a asigurat la zada si am trecut de surplomba.

Uff ! Si ziceam ca nu mai merg pe trasee de-astea cu catarare la liber ?! In sfarsit, bine ca s-a rezolvat problema. Razvan a tras apoi rucsacii, iar la urma l-a asigurat pe Iosif. Am continuat sa ne cataram pe o multime de saritori pana la iesirea in BMM (Brana Mare a Morarului). Razvan se catara primul si ne asigura. A fost ca un test psihologic ! Am reusit sa cataram tot si sa ajungem cu bine in BMM. Era 6 seara. Am facut stanga si am mers spre Acele Morarului. La ora 7 eram pe Creasta Ascutita (la baza Acelor). Ce sa mai cateri Acele la ora aceea ?! Ne gandeam deja la trasee de retragere. Eu am propus sa coboram spre V. Cerbului, insa nu mai era mult pana se intuneca si noi nu aveam lanternele la noi (de-atunci mi-am invatat lectia si iau mereu lanterna la mine). Razvan a propus sa mergem la Omu pe Braul Acelor, sa dormim acolo si sa coboram a doua zi pe la Malaiesti. Pana la urma asa am facut.

La Omu era foarte multa lume. Nu stiu ce s-a intamplat in seara aceea, dar au fost multi care nu au mai putut sa coboare si au ramas la cabana (eram vreo 20 de persoane in sala de mese). Am stat pe o banca, cu capul pe masa. Nu am putut sa dorm deloc. A fost o noapte ingrozitor de lunga. Dar a trecut pana la urma. A doua zi a fost o vreme superba. Am coborat pe traseul de vara spre Malaiesti si apoi pe la Prepeleac inapoi la cabana Diham. Am ajuns acasa pe la 12 si ceva, am facut un dus si am dormit pana seara.

Am invatat multe din aceste doua ture pline de peripetii. Nu mai repet greselile de incepatoare pe care le-am facut atunci. Si bineinteles, ma rog in continuare pentru protectie pe munte (si nu numai) si ii multumesc lui Dumnezeu ca ma apara.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

 

 


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat: