Vremea se anuntà relativ ok pentru astazi. Totusi, cand am vorbit ieri cu Razvan, mi-a zis ca nu iese azi pe munte pentru ca va ploua. Se pare ca el se uitase pe alt site meteo. Site-urile pe care m-am uitat eu (inclusiv http://www.accuweather.com) aratau ca va fi partial insorit (in orice caz, senin intre 11 si 17). Aveam de gand sa ies undeva, dar nu prea stiam unde. Cand am vazut ca toti „bat in retragere” (Razvan se temea de ploaie, pe Sebi il durea un genunchi, Olivia avea diverse chestii de rezolvat si nu avea timp decat pentru o plimbare), mi-am dat seama ca se prefigureaza din nou un solo. Decat deloc, mai bine solo.
Azi dimineata m-am trezit pe la 8 si un pic. Piatra Mare se vedea de la fereastra impecabil pe un fond de cer albastru cristal. In aceste conditii, n-am mai stat pe ganduri si am inceput sa-mi pregatesc rucsacul. Voiam neaparat sa profit de vremea superba de azi. Citisem pe net ca de saptama viitoare vine zapada, deci nu voi mai avea ocazia prea curand sa fac un traseu pe uscat.
Fiind un solo, trebuia sa aleg ceva suficient de „safe”. Aveam de ales intre Piatra Mare si Postavaru, dar nu ma puteam hotarâ. Ambele mi se pareau anoste: am urcat de atatea ori pe traseele clasice din Piatra Mare si Postavaru, incat nu aveam nici o motivatie sa fac un traseu banal. Imi doresc intotdeauna sa fac trasee noi, interesante, inedite. Avand acest principiu in minte, mi-a venit ideea salvatoare: ce-ar fi daca as urca pe valcelul acela pe care am urcat in aprilie cu Deni, Cornel si Sandu ?! Este cunoscut sub numele Valcelul Dracului (pe scurt Valcelul D), dar i se mai spune si Crapatura, pentru ca iarna se vede ca o crapatura pana la jumatea masivului Piatra Mare (este valea care pastreaza cel mai mult zapada in momentul in care aceasta se topeste deja pe creasta). Am pus si cateva poze facute la inceputul lui aprilie, ca sa intelegeti despre care vale este vorba.
Pe 6 aprilie urcasem pe acolo cu pioletul in mana si coltarii in rucsac (urma sa-i pun in caz de nevoie, dar zapada a fost moale si nu i-am mai pus). L-am intrebat atunci pe Cornel, care cunostea deja acest traseu, daca Valcelul D se poate urca pe uscat intr-o tura de catarare la liber. Mi-a spus ca da, bineinteles. Mi-am propus atunci ca in cursul verii sa fac acest traseu pe uscat. Dar vara a trecut si eu n-am mai reusit sa ajung in Piatra Mare. Am avut intotdeauna alte prioritati (trasee mai palpitante in Bucegi sau Crai), asa ca Valcelul D a ramas nefacut. Pana astazi, cand mi-am adus aminte de el. Am stiut imediat ca acesta este traseul potrivit pentru o zi scurta de noiembrie. Nu doar ca ziua era scurta, dar am si plecat tarziu de acasa. Abia pe la 10:30 ma hotarasem sa urc pe Valcelul D, iar pana mi-am terminat ruscacul s-a facut 11. Dar stiind care sunt timpii in Piatra Mare, nu mi-am facut griji: mi-am propus sa fac o tura de 6 ore (11-17) si m-am incadrat perfect in acest program.
Avantajul de a fi aproape de Piatra Mare: la ora 11:10 eram deja la Dambu Morii. Am lasat masina in parcarea de langa DN1, mi-am luat rucsacul si pioletul si am pornit la drum la 11:12. Era foarte multa lume in Piatra Mare – multe grupuri venisera special sa vada Canionul. Din 2 nov. de cand au dat in folosinta Canionul dupa renovare, este foarte aglomerat in weekend. Sambata si duminica se plateste o taxa de 10 lei si se permite accesul doar la urcare (au creat un fel de sens unic). Nu se poate cobora prin Canion, pentru ca asta i-ar deranja pe cei care urca din spate. Insa in timpul saptamanii nu se plateste taxa si se poate urca sau cobora dupa necesitate (aceste detalii le-am aflat la intoarcerea de pe Piatra Mare de la un angajat care supraveghea accesul in partea superioara a Canionului).
Eu nu intentionam sa urc prin Canion, tocmai pentru ca stiam ca este aglomerat. Am ajuns la cabana construita pe locul fostei cabane de lemn, am facut cateva poze, apoi am luat-o pe poteca cu bulina rosie care ocoleste Canionul. La ora 12:00 eram deja la intersectia cu marcajul care vine din Canion (banda galbena). De acolo am mai mers cativa metri si am vazut imediat desprinzandu-se spre dreapta Valcelul D, care debuta destul de timid cu o vale seaca si plata. Dar pe masura ce urcam, valea se adancea tot mai mult si lua aspectul unei adevarate vai abrupte, desi nu de aceeasi amploare ca vaile din Bucegi sau Crai.
Dupa vreo 10 minute de mers, am ajuns la prima saritoare – era perfect verticala si foarte spalata. M-am uitat la ea, am fotografiat-o, dar nu mi-a trecut prin cap nici o secunda sa o urc. De fapt, nici nu aveam cum, nu vedeam nici o priza. Poate altcineva (de exemplu Cornel), ar fi urcat-o fara probleme, dar eu m-am declarat imediat depasita de situatie si am ocolit-o prin dreapta. Partea buna cu acest Valcel D este faptul ca poti in orice moment sa ocolesti firul vaii prin dreapta sau stanga. Valea urca prin padure, iar versantii ei nu sunt foarte inalti, ceea ce ofera multiple posibilitati de a evita saritorile dificile. Asta mi-a si dat curaj sa ma bag singura pe acolo.
Dupa ce am trecut de prima saritoare, am cautat sa reintru in firul vaii. Am vazut insa de sus ca urmeaza o alta saritoare dificila: aceasta nu mai era verticala si spalata, insa se termina cu o surplomba pe care nu aveam nici o sansa s-o trec. Asa ca am urcat cuminte mai departe prin padure. Putin mai sus am reintrat in firul vaii si am inceput sa catar bolovanii care umpleau valea. Dupa cateva minute de mers, a aparut o saritoare adevarata, nu foarte spalata, dar destul de abrupta. Unul dintre flancuri oferea insa suficiente prize ca sa pot incerca o catarare la liber. Cu putina atentie, am catarat-o si am mers mai departe.
Mi-am propus sa incerc sa catar traseul pe firul vaii si daca sunt probleme, sa ocolesc prin dreapta sau stanga. Insa in afara de cele 2 saritori imposibile de la intrare, toate celelalte au fost abordabile, desi multe dintre ele au fost destul dificile. Luasem cu mine pioletul in ideea de a ma ajuta de el daca am de urcat portiuni abrupte prin padure. Acum ma incomoda si ajunsesem sa regret ca l-am luat. Insa putin mai sus am ajuns la un horn pamantos abrupt, umed si friabil, flancat in dreapta de un perete stancos. Aveam si acolo posibilitatea sa ocolesc prin dreapta sau stanga, dar n-am facut-o. Avand pioletul la mine, am reusit sa urc acel horn: cu dreapta ma tineam de stanca, iar cu stanga infigeam pioletul in pamant si ma trageam in el.
Am continuat urcarea pe un teren din ce in ce mai abrupt si din ce in ce mai umed. Descopeream de fapt ca acest valcel este destul de lung si sinuos. Eu am urmat tot timpul firul vaii, care duce usor spre dreapta. Cand am ajuns in partea superioara si m-am apropiat de iesirea in platou, am dat de cativa copacei care blocau accesul (valea se termina acolo printr-o zona cu vegetatie). In timp ce ma intrebam pe unde s-o iau, am vazut in dreapta o poteca si o stanca. Mi-am amintit brusc ca in aprilie, Cornel ne condusese pe o astfel de poteca, flancata de un perete stancos unde exista si cateva trasee de catarare. Atunci am ocolit peretele stancos si am ajuns intr-o vale larga, am urcat pe vale spre dreapta si am ajuns apoi la varf.
Crezand ca am ajuns in acel loc unde Cornel ne-a aratat poteca spre dreapta, am luat-o si eu la dreapta, asteptand sa gasesc valea aceea larga care conduce spre varf. Dar nu prea am gasit-o. Am continuat sa urc oblic spre dreapta. Lucru interesant: pe acolo chiar era o poteca, ceea ce m-a facut sa cred ca eram pe aceeasi poteca pe care am mers in aprilie. Abia mai sus mi-am dat seama ca eram cu mult la dreapta fata de valea prin care ne-am incheiat atunci ascensiunea spre varf. Am continuat totusi sa urc spre dreapta, nestiind ca ma abat de la traseul facut in aprilie.
Am avut parte la un moment dat si de o scena pentru nervi tari: urcam eu linistita printre brazi catre zona de luminis din fata mea, cand aud deodata un zgomot de crengi troznite pe o stanca la vreo 30 metri in stanga mea. M-am oprit imediat sa vad ce este. Imi era clar ca este vreun animal pe acolo, troznetul a fost destul de puternic. S-au mai auzit cateva zgomote de crengi calcate in picioare. M-am uitat in directia lor si am vazut o umbra neagra (am dedus ca ar fi un urs) disparand undeva spre stanga. Eram la vreo 30-40 de metri de acel loc. Mi-a inghetat sangele in vene. Am strigat imediat la Dumnezeu sa ma pazeasca si am luat-o la fuga in sus pe cararea pe care eram. Desi ursul o luase in directia opusa celei spre care ma indreptam eu, ma gandeam ca trebuie sa o sterg cat mai repede de acolo. Panta era destul de abupta, dar asa cum se intampla in momentele de soc, corpul gaseste suficienta energie ca sa realizeze ceea ce altfel pare imposibil.
Am reusit sa ajung mai sus intr-un luminis, de unde am avut o perspectiva larga asupra crestei. Se vedea si cabana Piatra Mare undeva mai departe in stanga, dar nici urma de valea larga pe care o cautam eu. Oricum, nu eram departe de creasta, asa ca am urmat drumul cel mai rapid ca sa ies odata in platou. Pe masura ce ma apropiam, se simtea tot mai mult caldura soarelui si era foarte placut. Cand am pus in sfarsit piciorul pe creasta, am constatat cu stupoare ca iesisem in partea dreapta a varfului (cum privesti de jos). Pana pe varf am mai facut vreo 5 minute si abia acolo am putut sa vad toate vaile si valcelele de sub mine.
Mi-am dat seama ca am facut cu totul altceva decat ce facusem in aprilie (cel putin in partea superioara). Este adevarat ca atunci nu am urcat pe firul vaii, ci am ocolit-o prin stanga prin padure. Abia apoi ne-am repliat putin spre dreapta si am iesit in acea vale larga, care ajunge la stanga varfului. Astazi insa, urmand firul vaii, care ducea tot timpul spre dreapta, si luand-o apoi pe acea poteca tot spre dreapta, am ajuns sa ies in platou cu mult in dreapta varfului.
Pana la urma nu mai conta asta. Important era ca am ajuns cu bine pe varf si pe deasupra, descoperisem mai multe variante de iesire in creasta dinspre Valcelul D. De pe varf vedeam sub mine o multitudine de valcele care dadeau in platou. Imaginatia mea a inceput deja sa se inflacareze la gandul „iata ce multe variante de acces in platou sunt de descoperit aici !” Si mai zice lumea ca Piatra Mare este un masiv banal si usor. E clar ca voi avea ce sa explorez vara viitoare, dar nu voi mai veni singura pentru ca se pare ca este un barlog de urs in zona.
La ora 15 fara 10 minute am ajuns pe varf. Asta insemna 3 ore si 40 de minute de jos de la masina. Era un timp bun avand in vedere accesul destul de accidentat. Am facut o mica pauza in care am facut poze si am mancat cateva fructe. La ora 15 am luat-o la vale, constienta fiind ca mai am doar 2 ore de lumina, timp in care trebuie sa ajung la masina. Dar nu-mi faceam griji, stiam ca se poate cobora in 2 ore de pe varf pana la Dambu Morii (am mai facut asta). Dupa 25 de minute eram deja la cabana Piatra Mare, unde nu m-am oprit decat cateva secunde ca sa fac poze unui magarus simpatic. Am luat-o apoi la vale pe banda galbena si dupa alte 30 minute eram la intersectia cu bulina rosie, locul in care facusem dreapta la ora 12 ca sa intru pe Valcelul D.
M-am gandit ca la ora aceea (16:00), nu mai urca lume prin Canion, asa ca as putea sa incerc sa cobor prin Canion ca sa vad si eu noile amenajari. Dupa vreo 10 minute de mers, am ajuns la intrarea spre Canion – zona era imprejmuita de un gard de corzi metalice. Acolo se afla un domn, care avea responsabilitatea sa verifice turistii care ieseau din canion. Am intrat in vorba cu el si am aflat astfel ca doar in weekend se palateste taxa de acces si poti doar sa urci (sens unic). In timpul saptamanii nu este nimeni sa supervizeze accesul in Canion, asa ca nu se plateste taxa si se poate atat urca, cat si cobora.
Domnul acesta a fost foarte amabil; m-a intrebat daca vreau sa cobor prin canion, la care eu am raspuns da. Mi-a spus ca in mod normal sambata nu se coboara, dar daca mai astept putin sa termine de urcat turistii care sunt acum in Canion, as putea cobora cu el, pentru ca si-a terminat programul si se va retrage. Mi-a sunat bine asta, asa ca am asteptat vreo 10 minute, in care am povestit. Dintr-una in alta, am aflat ca se numeste Matei si ca este padurar la Babarunca. Cand am auzit asta, mi-am amintit de Cornel, care fusese in toamna asta cu niste padurari in zona Babarunca, asa ca l-am intrebat daca il cunoaste pe Cornel. Mi-a spus ca da, asa ca am avut ce sa povestim in continuare.
Dupa ce a iesit ultimul grup din Canion, am luat-o si noi la vale. Eu ma mai opream din cand in cand sa fac poze. Noua amenajare a Canionului este la standarde occidentale. Turistii sunt incantati de ea si vin in numar mare in weekend. Am ajuns destul de repede la celalalt capat al Canionului, unde pe domnul Matei il astepta un coleg. L-am salutat si am schimbat cateva vorbe. Apoi le-am facut vreo doua poze, dupa care am continuat coborarea. Ei s-au oprit la cabana de lemn ca sa predea probabil ceva materiale. I-am salutat si le-am multumit de ajutor (nu mi-au cerut bani ca sa cobor Canionul).
Era deja 16:40 in acel moment. M-am gandit ca ar trebui sa maresc viteza ca sa ma incadrez in cele 6 ore pe care mi le propusesem. Dar asta n-a fost o problema, pentru ca mergeam doar la vale. Am fost foarte rapida si am ajuns la masina la ora 17:10 (wow, fix 6 ore !).
In concluzie: sunt foarte incantata de traseul de astazi si foarte multumitoare lui Dumnezeu pentru ca m-a pazit tot timpul. Valea este foarte salbatica (ceva ce nu vezi de obicei in Piatra Mare) si prin urmare foarte frumoasa. Ca si grad de dificultate, in afara de primele 2 saritori (inaccesibile pentru mine), as plasa-o in apropierea Vaii Albe din Bucegi, dar mai usoara, deci un 1A-. Mi-ar placea sa revin vara urmatoare sa refac acest traseu cu adevarat pe uscat (si in partea superioara) si sa vad cum arata si atunci cand inverzeste natura. Mi-ar placea de asemenea sa explorez si celelalte variante de iesire pe varf. Dar toate aceste planuri trebuie sa mai astepte un pic. Deocamdata vine zapada, asa ca haideti sa ne bucuram de iarna !
Va invit acum sa vedeti pozele.
Andra Bunea 
Lasă un comentariu