Desi la inceputul saptamanii prognoza pentru sambata era negativa (se anuntau precipitatii), pe masura ce s-a apropiat weekendul, prognoza s-a ameliorat. Stiind ca nici Mark (unul dintre baietii cu care am urcat sambata trecuta pe Creasta Balaurului – a se vedea RT precedent) nu obisnuieste sa stea acasa sambata, l-am intrebat ce planuri are pentru 29 martie. Mi-a spus ca ar vrea sa urce pe V. Tapului si sa coboare pe schiuri de tura pe V. Malinului. Mi-a placut imediat ideea, mai ales ca voiam neaparat sa ajung pe V. Malinului anul acesta. M-am decis sa-mi iau si eu schiurile (de partie, ca schiuri de tura nu am inca) si sa fac o coborare „off piste”. Obisnuiesc sa fac asta cel putin o data pe an pe o vale din Bucegi.
Mark l-a anuntat pe prietenul lui Andras, iar eu i-am anuntat pe Sandu si Sebi. Pana la urma nici unul dintre acestia nu a putut sa vina, asa ca sambata dimineata eram doar doua persoane. Am incarcat echipamentul in masina (inclusiv schiurile) si am pornit spre Busteni destul de devreme. Mark nu mai fusese pe V. Tapului, de aceea era si foarte interesat s-o faca. Citise cate ceva despre ea si stia ca exista o saritoare destul de urata, care se poate ocoli insa prin dreapta pe un valcel. Fara acea saritoare, valea este cotata cu 1B. Pentru orice eventualitate am luat cu noi hamurile, carabe, bucle, anou, reverso si o coarda de 20 m.
La 8:10 eram deja echipati si porneam pe traseul cu banda galbena care duce spre Poiana Costilei si V. Cerbului. De la intrarea pe V. Cerbului se desprind spre stanga mai multe vai care urca masivul Costila: V. Malinului, V. Verde, V. Seaca a Costilei, V. Urzicii, V. Tapului, iar ceva mai sus V. Priponului. De la intrarea propriu-zisa pe V. Cerbului, am mers vreo 20-25 minute pana la intrarea in V. Tapului.
Ne-am oprit sa ne punem coltarii, dupa care am inceput urcarea. Inca de la inceput panta mi s-a parut destul de abrupta; poate aveam aceasta senzatie si datorita schiurilor si claparilor pe care ii caram in spate. Dupa nici 10 minute de urcat, am vazut in partea de jos a vaii o pasare neagra care se deplasa spre noi. La o privire mai atenta, mi-am dat seama ca este un cocos de munte. L-am strigat pe Mark si i-am aratat cocosul. Departe de a fi timida, pasarea a venit pana la noi. La inceput a fost destul de pasnica (isi dadea doar capul pe spate si scotea un zgomot specific). Mark mi-a spus ca sambata trecuta cativa prieteni de-ai lui care urcasera pe Acele Morarului vazusera cocosul tot in zona asta si ii atacase. Deci sa avem grija pentru ca s-ar putea sa fie agresiv.
Am inceput sa-i facem poze si sa-l filmam. In timp ce il filmam, s-a napustit dintr-o data spre Mark (care era cu cativa metri mai sus de mine) si l-a atacat. Isi desfacuse aripile, isi infoiase coada si dadea cu ciocul. Era foarte amuzant sa vezi cum se lupta aceasta vietate mica cu dusmani mult mai mari decat ea in incercarea de a-si apara teritoriul. Mark a reusit sa indeparteze pericolul cu o lovitura de bat bine plasata, cu care l-a trimis pe cocos spre mine. Eu ma amuzam copios si mi-a luat cateva secunde sa ma dezmeticesc si sa incep sa ma apar cu pioletul. Cocosul nu voia cu nici un chip sa plece. Ma aparam de el cu pioletul pentru ca era foarte agresiv si foarte insistent. Daca nu eram atenta, m-ar fi lovit cu ciocul. Am inceput sa urc ca sa scap de el, dar el venea dupa mine. Imi era teama ca o sa ma atace de la spate. Intr-un tarziu a renuntat si m-a lasat in pace.
Trebuie sa spun ca nu am mai vazut niciodata cocos de munte in habitatul lui natural. Este de o frumusete aparte: pene negre cu cate o pata alba la incheietura aripilor, sprancene rosii, coada pictata cu cateva pete albe. Se pare ca a inceput perioada lor de imperechere; acest exemplar ne considera probabil rivali si se vedea nevoit sa isi apere teritoriul.
Dupa ce am scapat de cocos, am mai urcat vreo 40 minute si am ajuns la marea saritoare de care zicea Mark (se numeste Pragul de sub Braul cu jnepeni sau Priponul Tapului). Era intr-adevar foarte inalta. Era in mare parte uscata, desi se mai vedeau cateva petece de zapada pe stanci. Mark a evaluat situatia si a spus ca sunt doua variante: fie o ocolim prin dreapta pe un valcel, fie incercam sa o cataram (citise ca exista cateva pitoane, deci putea fi catarata). M-a intrebat ce prefer. Din tot ce imi povestise pana atunci despre aceasta saritoare, imi era clar ca venise aici ca s-o catere. Reprezenta o provocare si trebuia depasita. Cum nici eu nu ma dau inapoi de la provocari, i-am spus ca daca el considera ca poate fi catarata, atunci hai s-o cataram.
Mark a fixat mai intai o asigurare cu anoul intr-un piton care se afla chiar la intrarea in saritoare. De acel anou m-am asigurat eu si l-am asigurat apoi pe el pe masura ce urca. A reusit sa treaca de prima portiune, care era si cea mai dificila si a gasit apoi trei pitoane, in care a pus bucle echipate. La al treilea piton a fost nevoit sa se opreasca pentru ca se termina coarda. De acolo mai erau vreo 3 metri pana la iesire. Am fost nevoiti sa facem o regrupare improvizata. Am trimis mai intai schiurile, pe care Mark le-a tras cu coarda si le-a rezemat langa el intr-un loc care permitea asta. M-a asigurat apoi pe mine – am urcat cu rucsacul in spate. Nu asta a fost dificultatea cea mai mare. Cel mai greu mi s-a parut sa ma catar cu coltarii in picioare.
Am reusit insa sa ajung la jumatea saritorii, de unde l-am asigurat in continuare pe Mark pana la iesire. L-am asigurat mai mult psihic (i-am zis ca am incredere in el ca poate sa faca asta), pentru ca pana la iesire nu mai era nici un piton, asa ca a urcat complet la liber ultima bucata. Era foarte mirat ca nu gaseste nici un piton la iesire. In lipsa pitonului, m-a asigurat in piolet. I-am dat mai intai schiurile si am urcat apoi si eu. Din fericire, la iesirea din saritoare era o brana (mai exact Braul cu jnepeni), asa ca am avut suficient loc sa ne punem din nou schiurile pe rucsaci. Este adevarat ca ne-a luat ceva timp sa cataram saritoarea si sa ridicam echipamentul, dar tocmai aceasta saritoare a facut farmecul turei. Daca am fi ocolit-o pe valcel, am fi pierdut exact partea cea mai interesanta.
Dupa ce am trecut de saritoare, am constatat ca urcasem abia o treime din vale. Am continuat pe firul vaii, pe o panta din ce in ce mai abrupta. Eu am avansat intr-un ritm foarte lent din cauza echipamentului pe care il caram in spinare. Nu sunt obisnuita sa merg pe munte cu rucsac greu, de aceea am mers foarte incet. Mai ca-mi venea sa renunt, dar stiam ca renuntarea nu era o solutie. Ce as fi putut sa fac ? Pe vale inapoi nu ma mai puteam intoarce. Nu era decat o singura solutie: sa merg inainte pana la capat. Am ajuns la un moment dat pe o coama, de unde se vedea releul de pe Costila, insa de acolo pana la releu am mai urcat inca o ora. Aceasta ultima ora mi s-a parut cea mai dificila din toata cariera mea de mers pe munte. De fapt urcarea pe V. Tapului a fost cea mai dificila tura pe care am facut-o pana acum in conditii de iarna. Comparativ cu asta, ascensiunea pe Mont Blanc din august 2008 mi se pare floare la ureche.
Dar ca intotdeauna in viata, tot raul este spre bine. De fapt tura de sambata a fost exact ce imi trebuie ca sa ma antrenez pentru Eiger. M-a impins dincolo de limitele mele fizice si psihice. Pe ultima portiune simteam ca nu mai pot. Nu mancasem aproape nimic pana la ora aceea (era trecut de ora 15); poate si din cauza asta rucsacul mi se parea din ce in ce mai greu. Si ca sa fie o tura de exceptie pana la sfarsit, ultima portiune a necesitat catarare pe stanca cu coltarii in picioare (nu-mi place deloc asta). Nu aveam voie sub nici o forma sa cad pentru ca panta era foarte abrupta sub mine.
Ce face un om cand ajunge la limita si trebuie totusi sa continue ? Nu stiu ce fac altii, dar eu ma rog. M-am rugat tot timpul pentru protectie si pentru putere ca sa merg mai departe. Cred ca Dumnezeu a trimis din nou ingerii in Bucegi, pentru ca numai asa se explica faptul ca am ajuns cu bine pana sus. La oboseala pe care o aveam, era suficient sa fac un pas gresit sau sa ma impiedic in coltari (cum li s-a intamplat altora…) si povestea s-ar fi terminat trist. Eram constienta de toate acestea, dar nu mi-am permis nici o clipa sa intru in panica. M-am concentrat la ce aveam de facut. Am inaintat cu pasi mici si siguri ca sa evit greselile. Am ajuns cu bine sus, unde Mark ma astepta de vreo 20 minute chiar la intrarea in V. Malinului. Am rasuflat usurata: adevata batalie pe care o castigasem nu era cu muntele (si nici cu cocosul de munte !), ci era batalia cu mine insami. M-am bucurat ca am trecut cu bine testul si nu am cedat psihic. Mark se oferise la un moment dat sa ma asigure cu coarda, dar am refuzat pentru ca trebuie sa fiu capabila sa fac astfel de trasee prin forte proprii.
Am facut o pauza bine meritata, in care am mancat si am baut ceai cald. Am facut cateva poze cu releul, atat de mare si atat de impunator la doi pasi de noi. Se facuse deja ora 16. In timp ce noi ne pregateam pentru coborare (ne puneam claparii), am vazut cateva persoane (mai exact 6) care coborau pe schiuri dinspre releu. Mark a recunoscut pe unul dintre ei. I-am salutat apoi si eu. Printre ei se afla si Cristi Tutunea (ghid montan), de care imi povestise Sandu Boru (cei de la Extreme Travel colaboreaza cu el pentru unele ture).
Cei 6 aveau de gand sa coboare pe schiuri (de fapt era si un tip cu placa) pe V. Malinului. Dupa ce s-au consultat putin, au ajuns la concluzia ca zapada este cam inghetata si nu ar fi o experienta prea placuta, asa ca au decis sa coboare pe V. Priponului. Mark sustinea insa ca noi o sa coboram pe V. Malinului, la care eu i-am zis: „pai cum, nu mergem si noi cu tot poporul pe Pripon ?!” Este adevarat ca eu il rugasem sa facem ceva pe V. Malinului, de aceea el propusese coborarea pe schiuri pe Malin, dar cand am vazut ca oameni mai experimentati decat mine bat in retragere si prefera o varianta mai „safe”, am considerat ca ar fi bine sa le urmez exemplul.
Am pornit asadar toti spre Pripon. Prima portiune a fost foarte frumoasa – panta era expusa la soarele bland de amiaza. Am intrat apoi in zona umbrita, unde zapada era destul de tare, ba chiar inghetatata pe alocuri. M-am miscat cu atentie ca sa evit orice cadere. Ultima parte (un fel de culoar ingust care serpuieste printre versanti) a fost cea mai dificila: panta mare si zapada inghetata. Nu am mai avut curaj sa fac viraje, ci am coborat mai mult prin derapaj. Am ajuns cu bine la locul unde Mark isi dadea jos schiurile. Mi le-am dat si eu si am rasuflat usurata ca aventura s-a terminat cu bine. Mark sustinea ca V. Malinului nu ar fi fost mai inghetata decat V. Priponului si ca ne-am fi descurcat foarte bine si acolo. I-am spus: „poate te-ai fi descurcat tu, dar nu garantez pentru mine”. Coborarea pe Pripon a fost a doua premiera absoluta pe ziua de sambata, prima fiind V. Tapului (nu am mai urcat sau coborat pana acum pe nici una dintre ele).
La coborare ne-am abatut putin spre Poiana Costilei, unde Mark mi-a aratat intrarea pe V. Malinului (i-am spus ca intentionez sa fac V. Malinului la coltari si piolet cat mai curand). Mi-a aratat si enumerat de asemenea Albisoarele, care se vedeau destul de bine din locul acela. La ora 19 am ajuns cu bine la masina. I-am multumit lui Mark ca m-a luat pe un traseu atat de frumos si ca a avut rabdare cu ritmul meu lent.
In concluzie: urcarea pe V. Tapului a fost nu doar cea mai dificila, ci si cea mai frumoasa tura de iarna de pana acum. Mi-a placut atat peisajul (a fost ceva inedit, nu mai vazusem niciodata Bucegii din aceasta perspectiva), cat si dificultatea tehnica a traseului. Imi plac intotdeauna provocarile, imi doresc sa fac mereu ceva peste nivelul meu. Exact de asta am avut parte sambata si ma declar multumita. De-abia astept sa catar V. Tapului si vara pe uscat. Pana atunci, va invit sa va bucurati de peisajele de vis de care am avut parte sambata in Bucegi. Am pus si un fragment din „lupta” cu cocosul de munte.
Andra Bunea 
Lasă un comentariu